Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 30 aprilie 2016

IUBIREA CA LUMINĂ VIE ESTE AICI, PENTRU NOI TOȚI


”Iubirea divină, iubirea ca lumină vie, prezentă acum și aici, lumina cristică, binecuvântată se află la dispoziția fiecărei ființe și este accesibilă pentru noi toți. Nu suntem aleși să iubim, ci alegem să iubim și alegerea noastră este aceea care îl actualizează pe Dumnezeu, îl face viu pe Hristos și prezent chiar și în cele mai mici dintre detaliile vieții noastre, precum și în cele mari.
 Așadar, iubirea nu este doar o emoție, care definește relația dintre un bărbat și o femeie, dintre un copil și un părinte, dintre un samaritean și un necăjit sau relația dintre doi prieteni, ci o stare de conștiință, care presupune transformarea noastră interioară și practica iubirii în fiecare zi, în fiecare detaliu al vieții”.

***
În iubirea reciprocă, energia unuia o potențează pe a celuilalt. Frumusețea gândurilor, a sentimentelor și a sufletului crează energia frumoasă , iubirea, iar iubirea devine o forță de atracție care luminează, vitalizează, vindecă, înfrumusețează și dorește fericirea celui iubit. În ochii îndrăgostitului, celălalt este întruchiparea frumuseții, a bucuriei, a puterii, a grației, a blândeții. Doar cel iubit este dorit cu sufletul și cu trupul, cel iubit este frumosul, fantasticul, divinul, este cel în care iubitorul se regăsește în expresia profundă și frumoasă a ființei sale iubitoare. Iubirea reciprocă este mântuitoare, căci ea nu mai lasă loc de negativitate interioară. În acest model divin al iubirii dintre bărbat și femeie se ascunde modelul oglindirii perfecte a iubirii: ”așa cum te iubesc eu, mă iubești tu” sau ”iubirea din tine este oglinda frumoasă a iubirii din mine”.

”Prea iubitul meu este al meu și eu sunt a lui”, spune ”Cântarea Cântărilor”! Asta înseamnă că-n iubirea reciprocă ne dăruim unul altuia cu toată ființa. Aici este altceva decât ”posesivitatea” pe care o cunoaștem cu toții atât de bine. În posesivitatea omenească e o dorință ca celălalt să fie al tău, e un vis, e un semn profund că ”celălalt nu-mi aparține și de aceea încerc să-l forțez să fie al meu”. În posesivitate, bărbatul și femeia sunt supărați, sunt iritați. Ei au o idee doar despre iubirea reciprocă, dar nu iubirea reciprocă în sine. În iubirea reciprocă, apartenența este de la sine, este prezentă, nu trebuie s-o forțezi, nu e nevoie să-l forțezi pe celălalt ”să-ți aparțină”, să fie numai al tău. Pentru că te iubește, el ESTE al tău. Pentru că-l iubești, este al tău. 

Iubirea singură face ca celălalt să-ți aparțină total, să te oglindească în iubirea pe care i-o porți. Iubirea însăși este garanția teribilă a libertății, iubirea pe care unul i-o poartă celuilalt face ca libertatea de alegere să existe, să se exprime, să fie o certitudine.
Liberul abritru este frânt în iubirea posesivă. Aici, în acest model de iubire, deosebit de extins, de prezent în viața de zi cu zi, în iubirea posesivă, liberul arbitru nu este recunoscut și, poate, nici întru totul prezent. Dacă celălalt este ”forțat” să ne aparțină, dacă celălalt este forțat prin gelozie, prin mânie, prin amenințare, prin supărare, iată, iubirea lipsește și unde lipsește iubirea, lipsește libertatea de alegere. Dragostea cu forța e un deliciu al minții, e o stare confuză, pe care ar trebui s-o conștientizăm atunci când o manifestăm cu un partener,  fie bărbat sau femeie, ca și atunci când altcineva o manifestă cu noi înșine. Dacă încercăm să ne posedăm iubitul sau iubita se întâmplă pentru că avem să ne vindecăm pe noi înșine, să ne corectăm percepțiile despre ”iubire”. 

Vedeți ce spune ”Cântarea Cântărilor”? ”Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui”... ESTE înseamnă că este, deja, în virtutea existenței iubirii reciproce. În posesivitate VREM SĂ FIE, în iubire ESTE. Dacă iubim și suntem iubiți, celălalt ne aparține și noi îi aparținem lui, ne dăruim reciproc unul altuia, prin puterea iubirii pe care ne-o purtăm. Nu-i nevoie să vrem să ne aparținem, căci voința(în forma ei de dorință) nu poate aduce iubirea. Dorința  se află în domeniul mai jos al conștiinței, în mintea noastră, în spațiul omenesc al lucrurilor pe care nu le avem, iar în iubire nu se poate ”să nu avem”. Nu avem doar din pricina minții noastre. ”Nu avem” când nu avem iubire. Aparteneța prin iubire nu este una posesivă, ci una naturală, firească, este o trăire pozitivă, luminoasă, prezentă, pur și simplu, în trăirea noastră, imposibil de creat prin forță. Dacă ESTE, iubirea distruge toate barajele, toate limitările, toate fortărețele pe care le ridică Egoul, ea rupe barajele Egoului și spulberă logica omenească, făcând ca omul să dea jos de pe toți pereții sufletului și ai minții sale valorile omenești de care este dependent. Cum spune un inițiat rus, S. N Lazarev, când omul pune valorile omenești mai presus de iubire acestea îi sunt luate, căci toate valorile omenești se nasc din iubire și de aceea nu putem pune imaginea lucrurilor mai presus de creatorul lor: iubirea însăși. 

(FRAGMENTE DINTR-O CARTE NOUA - în curs de apariție la EDITURA DHARANA - autori MARIA TIMUC ȘI OVIDIU BOJOR) 

***

Cu acestea vă doresc Un Paște Fericit și iubirea divină să vă binecuvânteze, să vă călăuzească și să vă mângâie sufletele și viețile. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...