marți, 28 aprilie 2015



 Când oamenii te părăsesc, vine...Domnul!



 Fragile, mărunte, condiționate, instabile sunt iubirile omenești. Ca păpădiile se împrăștie în vânt, ca visurile se destramă, ca ploile trec iubirile omenești. La mila dorințelor stau ele, iubirile omenești. Suferințele sunt hrana lor și fericirile lor țin cât zorii și se destarmă ca ei. La capătul fiecărei mari iubiri a omului e dezamăgirea și deruta, e pierderea și dezmembrarea inimii, iar de acolo.., tocmai de acolo începe să vină Dumnezeu. Când omul din tine e distrus, Dumnezeu e câștigător. Lumina lui dulce vibrează în ritmuri pe care Egoul  nu le poate înțelege fără să fie complet înfrânt. Doar un Ego fără soluții poate accepta Sinele. Doar un Ego disperat se poate lăsa pătruns de lumina Sinelui. Fără această cădere în absoluta singurătate, în abisurile neputiinței și ale dezolării, omul încă se agață de valorile omenești. Încă mai speră că vine cineva și-l iubește așa cum e el: poate mic, poate slab, poate prost, poate urât, poate fără valoare, poate rău…. Poate vine cineva și spune: e ceva de capul tău, apreciez ce ești, simt că te iubesc: speră omul din tine, crede, așteaptă, dar – în cele din urmă – el se trezșete într-o singurătate fără sfârșit, într-o derută existențială, într-un pustiu prin care miliarde de oameni merg cu ochii închiși, crezând, în inocența lor, că ceilalți sunt binecuvântați cu mai multă fericire.

O, da! Într-o zi, într-o clipă oarecare, omul din tine va fi abandonat, așa cum abandonat a fost Hristos. Într-o clipă oarecare, cei ce te-au iubit vor spune că nu te cunosc. Cei care te-au urmat te pot părăsi. Atunci devii Hristos și atunci e cu tine Domnul, în care n-ai crezut, pe care l-ai uitat, cel ce te-a iubit mereu, cel care nu te poate părăsi, fiindcă e în tine. A fi abandonat pare ..un destin al ființei umane și nu e nevoie să te abandoneze mama, tatăl sau copiii. A fi părăsit e destinul nostru, e crucea omului din noi. Cuiele noastre intră drept în suflet. Crucificarea e un eveniment individual, iar Hristos continuă să existe prin fiecare ființă părăsită, în fiecare moment de părăsire. Învierea e un eveniment al ființei care a pierdut tot ce a fost omenesc în ea.

Dar…dar atunci când te părăsesc oamenii, tocmai atunci vine…Domnul! Cnd nu mai aștepți nimic, vine TOTUL. Când nu mai aștepți pe nimeni, vine la tine Dumnezeu! Când ești complet pierdut și complet disperat, ai câștigat Cerul. Asta nu se poate falsifica, nu se poate imita:  e un fenomen care se întâmplă, e atât de natural, de firesc,de puternic încât singura soluție pentru a ajunge la el e să-l trăiești. 

vineri, 17 aprilie 2015


                                               A apărut cartea mea:

                                             ”Pași către tine însuți - Vindecarea cauzală”




Sunt bucuroasă că astăzi, în ziua aceasta mare, ”Izvorul Tămăduirii”, este gata prima mea carte de spiritualitate, cea care poartă numele rubricii de pe blog și a fostei rubrici de la Jurnalul Național, ”Pași către tine însuți”, pentru ca cel de-al doilea titlu să fie unul nou, poate surprinzător pentru dumneavoastră: ”Vindecarea cauzală”! Domnul Ioan Busuioc, editorul cărții ( Editura Dharana) a țesut lucrurile într-un mod cumva tainic, așa încât astăzi, nu doar că mi-a adus mie primele exemplare, dar tot astăzi le-a trimis în librării și a deschis toate canalele prin care cartea poate fi comandată(inclusiv on line: aveți mai jos câteva site-uri pe care le puteți accesa deja, vor mai fi și altele începând de luni).  O persoană discretă, evident profund spirituală, editorul cărții, dl Ioan Busuioc, merită aprecierea și mulțimirile mele pentru strădania, seriozitatea și armonia minunată de care a dat dovadă în lucrul cu mine. Mulțumesc , de asemenea, profesorului Dumitru Constantin Dulcan, autorul celebrei cărți ”Inteligența Materiei” și al altor câteva titluri deosebite(mulți dintre dumnevoastră l-au citit și văd că distribuiți continuu pe Internet articole și interviuri ale sale), care a scris rânduri atât de frumoase despre mine într-o scurtă prefață. Îi mulțumesc psihoterapeutului Mihăiță Toma, o persoană foarte specială(el însuși autorul unor minunate cărți de spiritualitate și vindecare), care a avut un rol decisiv în apariția acestei cărți, precum și prietenei mele, Georgeta Resteman, care a transpirat prin manuscrise, făcând selecții și corectură.


Nu în ultimul rând, vă mulțumesc dumneavoastră, cititorii mei, cei vechi și cei care vor fi de acum încolo, căci știu, grație căutărilor mele sprituale, că ”nimic nu poate exista fără să fi fost cerut”, nici o carte, nici o activitate, nici măcar o mișcare în acest univers viu, în care tot ce se naște, inclusiv ființele, sunt un răspuns la o nevoie, la o dorință, la un vis al existenței. Vă mulțumesc pentru că m-ați chemat(chiar dacă nu știți aceasta la nivel conștient)! Nădăjuduiesc ca bunul Dumnezeu (căci nădăjduiesc că el a lucrat prin mine și eu mă rog mereu ca acest lucru să se întâmple) să pătrundă tainic în ființa celor ce vor citi și să le dăruiască prin fiecare gând, prin fiecare idee, prin fiecare vis coborât în cuvinte, lumina, călăuzirea și puterea de a păși mai mult, mai profund, mai frumos către propria ființă lăuntrică, către mai multă înțelegere și frumusețe a manifestării în această viață.
Cartea conține un fel de eseuri, pe care le cunoașteți și din ziar, și de pe blog, așezate în patru capitole, respectiv patru mari tematici:1)  IUBIREA. 2) FERICIREA ȘI RELAȚIILE. 3) RUGĂCIUNEA ȘI CREDINȚA. 4) TEHNICI DE VINDECARE. Chiar dacă le-ați mai citit, citindu-le în această așezare efectul va fi cu totul și cu totul altul.






Titlul ”Vindecarea cauzală” are ca substrat convingerea mea că o idee corectă, asimilată de conștiința umană, este o putere care corectează, luminează și vindecă mintea, sufletul și uneori...vindecă acțiuni, alegeri și părți din corpul nostru fizic. Ideile nu sunt doar nemuritoare, cum ne-au spus marii filozofi greci, ele sunt și vindecătoare, ele provoacă o creștere a nivelului de conștiință și de energie a ființei atunci când sunt corecte. Fie ca...întotdeauna să aveți acces la adevăr, căci asta înseamnă o idee corectă, înseamnă o idee adevărată, în sensul pur spiritual al cuvântului, și să faceți pași mari  dragostea nespus de frumoasă pe care Domnul o are pentru toate ființele. Să conștientizați această iubire și să-i permiteți Sinelui divin să lucreze prin dumneavoastră pentru ca lumea noastră să fie o lume în care ne bucurăm că suntem și o lume...în care suferința, izvorâtă din neînțelegere, să se diminueze măcar. Cheia creșterii noastre spirituale este iubirea: pe măsură ce înțelegem să le oferim celor din jurul nostru mai multă iubire, ne iubim mai mult pe noi înșine și, în acest fel, creăm lumea frumoasă, în care ne dorim să trăiască cei ce vin după noi, copiii și copiii copiilor lor. Dragostea este învățătorul de care nu ne vom mai putea lipsi în viitor, ea va pătrunde în acest viitor, pe care eu îl văd deja în interiorul meu ca fiind unul ...în care formele răului vor veni doar din întâmplări accidentale, nu din cele premeditate. Mai este până atunci, însă. Până atunci, să lucrăm cu noi înșine, să fim conștienți, să creștem spiritual și să iubim, să fim conștienți că ființa umană e bolnavă fără iubire și ...căzută în mâinile unor forțe întunecate. Drumul către noi înșine ne duce în lumina conștienței, ne trezește și ne dăruiește puterea de a accepta și vicisitudinile, și nefericirile, și pierderile, și neliniștile acestei vieți.
Fiți binecuvântați!

Comandă carte on line!

Puteți comanda cartea pe aceste site-uri momentan, iar de luni vor fi și altele, pe care le voi publica...

http://www.librariaeminescu.ro/editura/349/DHARANA

http://www.divin.ro/?bq5y3&catEd&d3tEd&1dEdi=c43bb32d4ba788a8ca6eec04f4a7b9fa

http://www.depozitdecarte.ro/editura-dharana.html

http://www.eusunt.ro/carte-Pasi-catre-tine-insuti~3933/#

http://www.cartespirituala.ro/index.php?manufacturers_id=102&osCsid=306a030a3dd49549967a75864c6ddfda

joi, 16 aprilie 2015

Despre ...”detașarea” spirituală

Am revăzut un film care m-a impresionat acum câțiva ani: a apărut atunci când eram într-un proces profund de transformare de sine și căutam repere solide pentru a merge mai departe. Un film rusesc, ”Ostrov”, mi-a oferit un reper, un model, unul pe care-l regăsim în monahism și care descrie calea ascetică radicală și dedicarea totală lui Dumnezeu. Apăsat de un puternic sentiment de vinovăție, personajul principal al filmului trăiește într-o austeritate tulburătoare, într-o mică mănăstire de călugări. Viața lui este rugăciune, rugăciunea inimii, în primul rând, și munca depusă în folosul celorlalți. Doarme într-o chilie în care are doar icoane și un pat de cărbuni. Acest mod de viață îi deschide capacitatea de a vedea viitorul, dar și trecutul, de a înțelege lumea dincolo de aparențe și cu mult dincolo de limitele ei fizice. Detașarea acestui om ( care nu este nici măcar călugăr, deci nu are nici cel mai mărunt rang omenesc) de lumea materială este, aș spune,  una dintre ideile cheie ale filmului, căci - veți vedea, fiindcă sper să vă stimulez să căutați filmul - nu doar că el se detașează de toate cele materiale, inclusiv de propriul corp fizic în final, dar sesizează atașamentele celorlalți și le sancționează fără să clipească.




Revăzând filmul mă gândeam cât suntem noi de departe de lumea spirituală, cât de prinși suntem ân lanțurile lumii materiale, cât ne închinăm acestor lucruri pe care tot noi le construim! Suntem robii lucrurilor, ai banilor, ai hainelor noastre, suntem prizonierii condițiilor de viață pe care le-am creat și, fiind astfel, probabil că stăm cumva departe de porțile...mântuirii. Pe când un om dedicat iubirii și trăirii în Dumnezeu se crede un păcătos, noi ne credem lipsiți de păcate, nevinovați și buni. Doar că, la prima pală de vânt, ne părăsește bunătatea și ne cuprind frisoanele nervoase: furiile, tulburările, depresiile, neliniștile, tristețile și iritările nu ne dau pace. Ne facem dreptate cu propriile minți, mai azvârlim câte-o rugăciune înainte de culcare sau o luăm așa, ca pe-o pastilă de urgență, și strigăm apoi neliniștiți: Dumnezeu nu răspunde. Călugărul din filmul nostru așteaptă o viață întreagă dezvăluirea nevinovăției sale, pe care domnul i-o dăruiește cu puțin înainte ca el să părăsească planul fizic. Vina aceea îl ține cu toată ființa ațintită către sfințenie și răscumpărare, îl ține aplecat în cugetul omenesc pentru ca acest cuget viclean să nu-l sustragă de la calea sa sfântă.


 Prieteni, calea spirituală nu e o cale de împlinire a dorințelor, nu e o cale care ne asigură fericirea omenească, ci dimpotrivă. Pe calea aceasta avem nevoie să ne detașăm de tot ce-i omenesc, de dorințele noastre, de lucrurile care ne țin legați de ele ca lanțurile în plan emoțional, de banii fără de care parcă nu mai putem trăi. Una câte una trebuie să ne cadă fricile, una câte una trebuie să ne părăsească suspinele și durerile cauzate de problemele vieții. Emoțiile distructive pe care le simțim, le trăim și care ne presează ca pe sardele sunt strâns legate de aceste lucruri, de această materie, prin care suntem doar niște trecători. Geloziile, dorințele noastre de răzbunare, incapacitățile emoționale, incapacitatea de a-i iubi pe ceilalți, de a-i înțelege, de a-i ierta sunt legături zdrobitoare, care ne închid ușa strâmtă, dar strălucitoare, a iubirii divine. La emoțiile acestea avem nevoie să renunțăm pentru a face o detașare reală de lumea prin care suntem călători. Corpurile noastre sunt prețioase, să avem grijă de ele, dar să ne mai și lăsăm - precum pomii, precum ierburile, precum natura întreagă - în grija Domnului, căci altfel Domnul nostru devine materia și materialul. Supărările noastre sunt de la nimicuri și chiar  atunci când sunt îndreptățite și serioase, în noi viețuiește spiritul iubirii și al iertării, pe care nu trebuie să-l părăsim.
Să ne detașăm de așteptări, de pretenții mărunte, de dorințele care ne încărunțesc sufletele, să ...pășim către ființa noastră spirituală, către esența care ne este ascunsă și ne rămâne necunoscută în această viață dacă noi nu alegem cu adevărat s-o căutăm. Fericirea pe care o căutăm e ascunsă în renunțare, în acceptare, în rugăciune, în fiecare clipă în care spiritul câștigă lupta cu atașamentul nostru de lume și de lucrurile ei. În fiecare clipă în care alegem să iubim în loc să urâm, să iubim  în loc să distrugem, să iertăm, orice ar fi, orice ar fi fost, în loc să urâm, în orice clipă pierdem și înțelegem că pierderea noastră are un rost, în orice clipă înțelegem omenescul acesta care ne bântuie și nu-l mai credem doar...sursă de tortură, ci - poate - o stâncă pentru ca noi să pășim spre adevăr și lumină, câștigă spiritul, câștigă Domnul, cel ce experimentează prin noi ...existența într-un corp fizic. Ușa către adevăr e în fața noastră mereu și de aceea ni s-a spus :”Bate și ți se va deschide”!

miercuri, 8 aprilie 2015

Atena Neacşu - un exemplu despre sacrificiu, iubire şi iertare


Astăzi, la Spitalul Dimitrie Gerota din Bucureşti, o veche şi dragă prietenă, doctoriţa Atena Neacşu, urmează să aibă o intervenţie chirurgicală complexă. Va fi operată de către un doctor excepţional, Laurenţiu Beluşică, împreună cu o echipă chirugicală de excepţie, cum mi-a spus Atena. Nădăjduiesc că oamenii minunaţi şi bunul Dumnezeu vor veghea ca acest moment din săptămâna Patimilor să se încheie într-un mod fericit.

Poate vă întrebaţi cum de scriu eu despre un asemenea moment şi ce o avea în el spiritual? Ei, bine, nimic mai spiritual n-ar putea fi decât povestea doctoriţei Atena Neacşu, pe care am cunoscut-o în urmă cu mai bine de 15 ani. Este medic la origini, dar între timp s-a specializat în parapsihologie la unul dintre cele mai mari şi unice insitite de parapsihologie din Rusia, unde sunt acceptaţi ca studenţi aceia care au adevărate capacităţi psi. Când am cunsocut-o, lucram la ziarul Naţional şi aveam eu însămi unele probleme de sănătate. Am făcut câteva şedinţe cu Atena la vremea aceea şi ne-am cunoscut mai bine, chiar ne-am împrietenit. Avea rezultate de execepţie în boli pe care nu le trata nimeni, cum ar fi cancerul de plămâni. Cancer de plămâni vindecat, m-am întrebat atunci? Şi, da, ea avea asemenea rezultate uluitoare. Nu erau rezultate pe vorbe, ci lucra şi lucrează, încă, pe investigaţii medicale înainte de tratamentul ei şi după el. De atunci Atena a tratat nenumărate persoane, cu unele dintre cele mai grave suferinţe posibile. A tratatat nenumăraţi politicieni, vedete, între care Aurelian Temişan şi Rică Răducanu - aceste două nume pot fi spuse, cum mi-a confirmat chiar Atena.




Vă veţi întreba: cum se poate ca o persoană dotată cu asemenea capacităţi să ajungă la operaţie, la un spital, aşa cum este astăzi? Ei, bine, Atena a fost călcată pe trecerea de pietoni - unde era şi semafor, verde atunci - de către un tânăr. Acum este la a patra intervenţie chirugicală după acel accident, care s-a petrecut în urmă cu vreo 14 ani. Am întrebat-o dacă a avut proces cu acel bărbat, iar răspunsul ei a fost: eu nu-i fac rău nimănui. Nu l-a dat în judecată pe bărbat, a luat totul aşa cum ne spune Hristos. Ca pe-o cruce care trebuie dusă. A întors şi obrazul celălalt. În acest timp, ea a continuat să-i trateze pe alţii. Vindecătorii nu se pot vindeca pe ei înşişi, spune Atena, dar Dumnzeu, care lucreză prin ei, poate vindeca. Sfântul Francisc de Assisi era bolnav complet, dar vindeca lumea din jurul său. El a spus: eu sunt bolnav pentru ca voi s ştiţi că nu eu vindec, ci Dumnezeu vindecă prin mine. Iată ce lecţie mare de viaţă în săptămâna aceasta a Patimilor Mântuitorului. Atena pătimeşte cu înţelepciune, cu acceptare deplină, aşa cum scrie...în legea lui Hristos. Dacă această femeie a îngăduit să treacă prin patru intervenţii chirurgicale fără să-i ceară socoteală celui ce i-a greşit, noi ce avem de făcut, oare, cu situaţii de viaţă mai mici, mai nesemnificative, mai puţin importante? Atena e un exemplu viu despre ce înseamnă acceptarea voinţei divine şi a destinului, despre ce înseamnă dăruirea şi dragostea, acceptarea şi pătimirea conştientă. M-a impresionat profund această atitudine cristică, această demonstraţie de iubire, care s-a revelat prin suferinţă extremă şi sacrificiu. Dacă astfel de oameni există, nu suntem pierduţi, dacă oameni ca Atena există, mai avem o speranţă... S-o privim şi să examinăm conştiinţa noastră. Ce n-am iertat, oare? Ce am crezut că e atât de grav şi de rău încât nu poate fi iubit? Să privim către bioterapeutul Atena Neacşu şi să acceptăm că...putem iubi şi putem ierta, iar în această săptămână e momentul să iubim şi să iertăm. 

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Meditație...


Apa curgătoare e ...o expresie materializată a acceptării. Apa curge și...toate resturile, toate cioturile curg în sensul curgerii ei. Respirația curge:inspirăm, expirăm  și exprimăm viața, fără să ne gândim la asta. Prin ”inspirație” accepți ce vine, prin expirație accepți ce pleacă, acceptarea e însăși starea de a fi a existenței. Să stai liniștit și să...accepți: să fii și să accepți ce vine și ce pleacă: asta-i meditația. Viața însăși e meditația. Când ne opunem, când nu vrem, când respingem, când strigăm, când spunem ”nu, tu să nu fii, tu să nu exiști, tu nu ai voie aici și acum”, când îmbrâncim  lucrurile, întâmplările și oamenii, când le vrem departe de noi, ei, bine, atunci sfidăm ritmul vieții. Atunci le ținem aproape, atunci ne împovărăm cu prezența lor prelungită. E ca și cum i-am spune aerului să nu mai fie, ca și cum n-am vrea să trăim ce...este și acest lucru ne face mult rău, căci lucrul căruia-i opunem rezistență, persistă. Acest lucru înseamnă ”rezistență” la curgerea vieții. E ca și cum am deveni un ciot care se luptă cu apa, încercând s-o oprească. Poate că vom reuși o vreme, un timp oarecare, dar – în cele din urmă – ne vom epuiza în această dureroasă și grea încercare de a opri cursul apei. 


În cele din urmă, toate curg, toate sunt, toate trec. Trec iubirile, trec tristețile, trec durerile, trec fricile, trec neliniștile, trec toate acestea pe care le trăim pentru că...nu vrem, nu vrem ce pleacă, vrem ce n-avem, vrem ce nu ni se dă, vrem ce nu e al nostru. A accepta viața așa cum este e...un exercițiu tulburător! A accepta ce vine și ce pleacă, iubirea și ...neiubirea, pierderea și cîștigul, frumusețea și urâțenia, a le privi pe toate precum spectatorul care vede un film, a fi spectator în propria noastră existență e un exercițiu spiritual, cu efecte surprinzătoare. Eliberăm emoții negative prin acceptare, dăm jos haine energetice nevăzute, haine grele, dependențe, frustări și tensiuni, adică emoțiile pe care le-am hrănit încercând să ținem viața în loc.  Încercați acceptarea, stați în viață ca-ntr-o meditație prelungită, cu ochii închiși! Zi de zi, acceptați tot ce se întâmplă, experimentați...curgerea firească a vieții și veți vedea că...ea devine ca râul, curge firesc și voi curgeți împreună cu ea, duși de curenți. 

vineri, 3 aprilie 2015

Sfântul care a ieșit din icoană și vindecarea miraculoasă



Mi-am amintit astăzi o povestioară foarte frumoasă despre un copil care se străduia să citească o carte și nu înțelegea nimic din ea. Un sfânt  a ieșit atunci din carte și i-a descifrat copilului înțelesul. Amintirea aceasta a reapărut în vreme ce o cunoștință pe care n-am văzut-o de mult timp îmi povestea fantastica ei comuniune cu un sfânt. În urmă cu ceva vreme femeia a primit un diagnostic nemilos: cancer de tiroidă, cacer malign. Cu toată suferința, cu toată spaima, cu toată greutatea acestui nefericit diagnostic, n-a pierdut speranța.

Vindecată de cancer malign

A început să meargă la Mănăstirea Ghighiu și acolo s-a simțit atrasă tulburător de o icoană în care...sfântul, despre care ea credea inițial că e Dumnezeu însuși, părea că se mișca. Se mișca în icoană, o privea mereu diferit și părea că ...iese din icoană și îi vorbește. Erau zile în care tristețea o sfâșia, dar sfântul o consola, spunându-i: ”O să fie bine, ai să vezi”! În alte zile se ducea la icoană cu o mare încredere în sine. Egoul ei se simțea puternic, stăpân pe sine și încrezător și atunci sfântul o certa: ”Nu e nimic de capul tău, ce te-a apucat? Nu vezi că n-ai făcut nimic de două săptămâni? Doar ai vegetat, doar ai gândit prostii!” Și ea se trezea spășită, umilă și revenea la smerenie după ceartă, se așeza pe un scaun în biserică și continua să comunice cu el. În alte zile sfântul ieșea din icoană și o mângâia. Uneori simțea că se revarsă asupra ei o iubire fără sfârșit, neomenească. În cele din urmă, după câteva luni de conversații cu sfântul care ieșea din icoană, femeia a citit undeva, deasupra icoanei:”Sântul Spiridon”! Vorbea cu Sfântul Spiridon. S-a dus și în Grecia, acolo unde sunt moaștele sfântului, iar iubirea pe care a trăit-o acolo...a fost de nedescris. Stând lângă moaștele sfântului a plâns neîntrerupt timp de patru ore.  În timpul acesta a ținut și un post drastic, cu sucuri de legume și de fructe, cu semințe. Miracolul deplin a fost confirmat în clipa în care, după opt luni de post și de conversații cu sfântul Spiridon, care ieșea din icoană, iubind-o și certând-o, după caz, analizele medicale l-au șocat și pe medicul ei: nu mai avea cancer.

Miracolul și iubirea necondiționată

M-am simțit privilegiată să ascult această minunată poveste adevărată și i-am cerut să-mi permită să scriu despre ea, simțind că – poate – cineva, altcineva are nevoie să știe că există miracole, că ele se pot întâmpla, că ele sunt întâmplări ascunse dincolo de logica și de rațiunea omenească. Sfântul iese din carte chiar și pentru a-i descifra copilului înțelesul cărții, dar – iată – sfântul iese din icoană pentru a o conduce pe femeie către miracolul propriei sale vindecări. Nici un lucru nu e prea mic, nici un lucru nu e prea mare sau prea greu pentru ca un sfânt să se întupeze, să se ”întruchipeze”, să prindă viață și să ajute o ființă care..se roagă lui. ”Auzeam instantaneu ce-mi spune, îmi spunea în mine, dar știam sigur că nu sunt eu cea care vorbește și știam sigur că nu e nici mintea mea. Cuvintele sfântului nu ieșeau din mine, ieșeau instantaneu, fără să treacă prin minte: nu mă puteam îndoi că este el nici dacă aș fi vrut”, îmi spunea femeia, privindi-mă cu ochii ei albaștri, din care părea că picură lumina divină și dragostea ce se manifestase prin ea pentru a o vindeca. ”Ce anume este un miracol”, s-a întrebat doctorul David Hawkins, un psihiatru american, care a avut o experiență de iluminare și o vindecare miraculoasă de cancer, devenind apoi cercetător al stărilor avansate ale conștiinței, unul încă insuficient înțeles. ”Dacă un eveniment se petrece în afara domeniului explicabilului sau dincolo de așteptările cauzalității lineare și ale paradigmei newtoniene, este numit miracol. Este o eventualitate realizată prin înlăturarea impedimentelor negativității. Acest lucru poate implica abandonarea sistemelor de cedință limitate(de genul lui ”este imposibil” sau ”e nemeritat”) sau a punctelor de vedere ale eului. Pentru cei care au atins nivele superioare ale conștiinței, nu numai că miracolul este un loc comun, dar el constituie cursul comun al evenimentelor și devine continuu”, a spus David Hawkins în cartea sa, ”Ochiul Sinelui de care nimic nu se poate ascunde”(Ed. Cartea Daath). Hawkins mai spune că, atunci când cineva atinge nivelul de conștiință al iubirii necondiționate, se poate vindeca.


Nici o problemă nu-i prea mică sau prea mare pentru un sfânt



Aș spune că, atunci când omul trăiește iubirea necondiționată, fie că e un copil care citește o carte, fie că-i o femeie matură, bolnavă de cancer, sfinții pot veni la el, pot prinde viață, îl pot atinge, pot comunica și pot face miracolul posibil. Neînțelegerea mesajului unei cărți nu-i o problemă prea mică pentru ca un sfânt să intervină, nici cancerul nu e o problemă prea grea pentru ca el să o evite. Să le cerem ajutorul sfinților chiar și în micile noastre probleme, să nu credem în imposibil atunci când ele par grele, să nu credem în incurabil și, în același timp, să practicăm clipă de clipă iubirea, această iubire fără condiții: iată micile sau marile chei ale vindecării. Niciodată să nu abandonați în fața unei provocări de viață: s-ar putea să vă întâlniți cu miracolul și să trăiți această experiență fantastică a coborârii sfinților din cărți, din icoane sau din ceruri. Cred că e un mare noroc într-o viață chiar să și asculți povestea unui miracol, dar s-o trăiești e un adevărat dar divin. Credeți în miracol, rugași-vă și, mai ales, iubiți, practicați iubirea în toate situațiile vieții, în toate relațiile și corectați-vă înfumurările Egourilor, căci ați văzut ce făcea sfântul când Eul femeii ieșea din matcă: o certa și ea redevenea smerită. Asta se întâmplă pentru că noi nu putem face nimic doar prin Eul nostru: iubirea, vindecarea, miracolul, tot ce-i minunat în această viață nu e posibil în afara Grației Divine și a Iubirii lui Dumnezeu, care se exprimă pin noi! ”Nu eu am făcut aceastea, ci Tatăl care este în Mine”, spune Isus! Tatăl face ca sfântul să iasă din carte și din icoană, iar noi avem doar să credem că aceste lucruri sunt posibile. 
Articole publicate pe blogul personal