vineri, 20 martie 2015

Domnul...fericirii!

Aveam vreo 16-17 ani când mă plimbam pe stradă cu un băiat. Nu mai știu cine era băiatul, nici cum arăta, dar îmi amintesc ca acum..sentimentul profund, șocant, strivitor pe care l-am avut când el m-a întrebat: ”Maria, tu ești fericită”? N-am avut răspuns. Cuvintele mi-au rămas suspendate undeva, într-un spațiu tainic și fără putiință de descriere, în care tăcerea era tot ce puteam auzi în mine însămi! Nu știam dacă eram fericită, nu-mi pusesem niciodată o asemenea întrebare, nu avusesem vreodată experiența...gândirii despre fericire. Numai peste ani și ani, când am trăit dezastrul nefericirii, când am căzut în adâncurile disperării, am înțeles că nu mă puteam gândi la fericire și nu mă gândisem la ea până la vârsta de 19 ani din simplul motiv că atunci eram fericită. Nu aveam în cutiuța cu experiențe trăite opusul fericirii atunci când băiatul mă întrebase dacă sunt fericită. Dar eu eram fericită și nu știam că sunt. Am avut conștiența fericirii de atunci numai când am devenit nefericită și când am simțit impulsul și dorința perseverentă de a mă întoarce la starea de pace, de bine și de absență a negativității interioare pe care o avusesem până la vârsta de 19 ani. Ceea ce am căutat de-a lungul vieții a fost chiar întoarcerea acolo, în trăirea de pace și de frumusețe interioară în care fusesem fără nici un efort, întoarcerea la acel Eu pierdut în relația cu o lume dură, înfricoșătoare și cenușie, în ghearele căreia am căzut ca îngerul în Iad.

Așteptând fericirea din lume, a venit suferința!
Drumul către fericirea pierdută, calea către lumina lăuntrică în care eram( nu mă gândeam că sunt), a fost un fel de a mă dezbăra de toate obiceiurile de percepție, de gândire și de reacție pe care le învățasem în lume. Eu, cea fericită, cea fără de pizmă, cea fără de ură, cea fără de nimic rău înlăuntru, cea care traversase o mulțime de întâmplări grele de viață fără să mă doboare durererile lor, am devenit nefericită când am crescut și ochii mi s-au deschis într-o lume ca..din altă lume. Am căutat fericirea în oameni, în prieteni, în iubiri, în lucruri, în toate iluziile și-n deziluziile existenței și am văzut într-o zi că fericirea e ca o frântură, ca un petec de primăvară într-o iarnă vastă. Am văzut că ea vine într-o clipă și-n cealaltă clipă a și plecat. Căutarea mea spirituală mi-a dezvăluit incertitudinea și inconsistența lucrurilor lumii și, încetul cu încetul am observat că, atunci când eram fericită, pur și simplu, nu aveam lucruri, nu mă bazam pe oamenii din jur, dar îi iubeam cumva pe toți, fără nici o excepție, chiar pe cei mai răi dintre oameni. Îmi amintesc că trăiam stări de iubire halucinantă pentru persoane pe care le critica toată lumea și atunci nu știam că asta era fericire. Adultă fiind am devenit ca lumea. Am început să aștept fericirea din lume și am cunoscut suferința. Pe măsură ce mă atașam de fericirea însăși, pe măsură ce-o căutam cu îndârjire, ea aluneca mai încolo, ca o Fata Morgana, ea scăpa iarăși și iarăși, iar eu pierdeam legătura cu esența mea frumoasă. Nu era o pierdere continuă, slavă Domnului! Păstrasem nenumărate trăsături frumoase din vremea aceea și, probabil, ele mi-au fost bărcuțe care m-au purtat prin furtunile vieții, ajutându-mă să mă bucur de fiecare luminiș care-mi apărea în cale.

Trăind ca un Eu, te îndepărtezi de Sine!

Cu alte cuvinte, când se formează Eul, ne distanțăm cumva de Sinele nostru. Intensitatea și amploarea suferinței pe care o trăim descrie distanța dintre Eu și Sine, arată cât de departe suntem de adevărul divin și de lumina Sinelui nostru.  Fericirea e starea de conștiință în care plonjăm firesc, natural pe măsură ce ne apropiem de divinul din noi înșine.Eul e - în esența sa - un nefericit! Eul vede viața în afară, în lume și caută ca un mic cerșetor firimituri de fericire, pe care le soarbe din micile plăceri omenești. Dar, de îndată ce e satisfăcut, de îndată ce nu i se dă ceea ce așteaptă, de îndată ce realitatea lumii iese din schema sa de așteptare, Eul se inflamează, se supără, devine nefericit. Fericirea lui e condiționată de fiecare mică schimbare, de fiecare mică neîmplinire, de bătaia din aripă a unui fluture. Eul fiecăruia dintre noi are vocația suferinței, dar tocmai prin ea el cunoaște și recunoaște fericirea. Cum aș fi știut eu că fusesem fericită dacă n-aș fi fost nefericită? Eram fericită, dar nu știam asta. Nefericirea pe care Eul nostru o cunoaște e pentru ca noi să recunoaștem fericirea, să fim conștienți de fericire atunci când ea ...ESTE! Să stăm în ea cu luciditate și să-i gustăm atingerea în clipa în care este.

Domnul fericirii...
Fii conștient de fericire, asta e ideea! În fața fiecărei nefericiri, amintește-ți că Eul tău e un instrument de cunoaștere și de conștientizare, că el te poate duce în adâncurile Iadului pentru ca tu să-ți amintești că ai trăit deja în Rai. E bună și o zi a fericirii, precum e chiar ziua aceasta, dar fericirea e o stare de conștiință, care se dobândește cu transpirație, cu înțelepciune, cu iubire, cu încredere, cu nădejde și curaj. Pentru fericire avem nevoie să devenim frumoși lăuntric, cât de frumoși putem fi noi, fiecare dintre noi. Pentru fericire avem nevoie să înțelegem rolul suferinței, faptul că suferința este ingredientul prețios al fericirii. Nu să fugim de suferință, ci să-i înțelegem mesajul, să ne amintim că ea e ca un indicator care ne constrânge să mergem pe drumul către Sine, către Domnul fericirii...ascuns în noi înșine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Articole publicate pe blogul personal