miercuri, 31 decembrie 2014


La mulți ani!

Vă doresc să aveți un an nou plin de iubire, bucurie și binecuvântare! Grația Divină să vă călăuzească, să vă însoțească și să vă ispire în fiecare moment al anului ce vine.

Amintiți-vă ca, în noaptea dintre ani, să fiți fericiți, orice ar fi. Rămâneți în iubire necondiționată în mod conștient, iubiți totul, chiar și ce nu-i așa cum vă așteptați. Iubirea fără condiții și fără așteptări vă imprimă și vă dăruiește cea mai înaltă vibrație posibilă și atrage spre voi lucruri pe care le visați, dar credeți că le puteți dobândi prin eforturi fizice uriașe. Iubiți ...măcar o noapte și apoi faceți diferența.

Fie ca anul acesta să fie pentru voi toți unul ...fastuos și plin de iubire!

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Oamenii ”mari”, oamenii ”mici”
(când regii servesc sau așteaptă să fie serviți)


Se spune că ”regele știe să servească”! Poate din pricina asta avem în lume atât de puțini regi: am uitat că cel mai mare e în serviciul celor mai mici, că niciodată nu poți fi rege fără să ”servești” . Oamenii ”mari” (adică cei ce au atins un anumit nivel de creștere intelectuală, socială, morală, cei recunoscuți, deja)  nu mai știu să-i servească pe cei mici, să-i ajute să crească, să-i încurajeze, să-i învețe, să-i valorizeze, să-i aprecieze, să le îndrume pașii. Ei așteptă ca cei mici să se închine lor, să le recunoască poziția, valoarea, să le stea la picioare, să le mulțumească, să-i ridice mai mult, să-i facă mai mari. În vreme ce egosimul celor ”mari” e întreținut de cei mici, frustrați și neîmpliniți, de cei care-și consolidează complexul de inferioritate și tensiunea aferentă lui, de cei ce-și servesc ”regii înfumurați”, cu speranța că într-o zi aceștia îi vor remarca, îi vor observa și vor face un gest cât de mic de recunoaștere și de valorizare, cei mai mari devin mai mari, iar cei mici devin mai...mici. Regalitatea s-a pierdut din lumea noastră, fiindcă egoismul a înlocuit serviciul autentic. Regalitatea s-a pierdut pentru că ”regele”(cel mare, cel care a dat din coate în felul lui pentru a fi recunoscut sau cunoscut) așteaptă să fie servit. De aceea ”oamenii mari” devin mici, oricât de sus ar părea că au ajuns!

Citeam recent un interviu al Dorei Stănescu, soția marelui poet Nichita Stănescu. Ea spunea că Nichita îi primea la el acasă pe toți cei care veneau și-i asculta pe toți. Poetul zicea: ”Dacă printre ei este Eminescu și eu nu-l primesc”?(am citat din memorie, dar esența am păstrat-o). Iată forța Regelui, puterea lui de a-l descoperi pe cel mic, care s-ar putea să fie unul mai mare decât el. Generozitatea autentică e amprenta ”regalității umane” : generozitatea descoperirii în cel mic a unuia mai mare decât tine se poate să fie chiar calea regală către propria ta regalitate. Această generozitate le aparține marilor spirite umane și, pentru că nu e o trăsătură universală, lumea are probleme de apreciere a valorii. Lumea îl descoperă pe cel eminent, pe cel valoros, pe cel măreț abia după ce el nu mai este. Lumea l-a recunoscut chiar și pe Hristos după plecarea sa din trup.

Să fii capabil să apreciezi valoarea celui mic e o trăsătură regală, fantastică: pentru asta trebuie să fii cu adevărat ”mare”. Să ai tăria să-l crești pe cel mic, care-ți apare în cale și să-ți asumi riscul ca el să devină mai mare decât tine: iată amprenta marilor spirite, iată frumusețea și măreția regilor, a celor care... știu să servească existența și să genereze evoluția în această lumea. Când marile valori, cei recunoscuți și puternici așteaptă doar să fie slăviți, doar să fie și mai mari, închizându-și ochii în fața valorilor din jurul lor, lumea, societatea, sistemele de valori, criteriile de valorizare o iau razna. Fără să știe, acești ”regi” merg desculț, acești ”regi” fără coroană îl ucid pe Eminescu, pe Einstein, pe Tesla, pe Iisus însuși.

În viața de zi cu zi, fiecare dintre noi poate juca rolul ”regelui” care nu știe să servească. Pentru a nu pica în acest păcat, ar trebuie să apreciem deliberat cele mai mărunte activități pe care oamenii din preajma noastră se străduiesc să le facă pentru binele nostru. De la mâncare gustoasă și pănă la un gest de afecțiune, de la o notă bună a unui copil și până la efortul unui părinte de a-și trimite copilul la școală sunt lucruri care pot fi apreciate, lucruri pentru care îi putem valoriza pe cei mai neînsemnați dintre oameni. ”Să-i creștem” pe cei de lângă noi e o lucrare regală, e un exercițiu psihologic fenomenal, e o dovadă că suntem întregi emoțional și psihic, e ceva ce ne întoarce de pe calea egoistă a așteptării de a primi și ne duce către calea regală a ”dăruirii”! Regele știe să dăruiască și de aceea primește totul...Reașezarea valorilor nu este posibilă nici în familie, nici în societate, nici măcar pentru un singur om, fără ca spiritul dăruirii să lucreze corect, fără ca acest spirit al ”regelui” să renască în fiecare dintre noi.

Să fii rege acolo unde ești, să nu te abții de la a-i spune celuilalt: ești minunat, faci un lucru grozav, să-l sprijini, să-i arăți calea dacă el chiar e grozav, dacă apreciezi ceva la el cu adevărat, căci abținerea și invidia ascunsă în umbra ei ne fac să nu-i recunoaștem nici pe Iisus, nici pe Eminescu, nici pe Einstein, să trecem pe lângă ei precum păgânii și să ne recunoaștem valorile târziu, mereu...prea târziu. 

miercuri, 17 decembrie 2014

Oameni cu spini sau oameni imposibili

Un mare iniţiat, care comunica în mod conştient cu plantele, avea o grădină plină de cactuşi. Într-o zi, cactuşii i-au transmis că-şi creşteau spini pentru că se apărau cu ajutorul lor de aceia care ar fi vrut să-i rupă şi să-i rănească. Iniţiatul a decis atunci să le spună cactuşilor în fiecare zi; ”Vă iubesc foarte mult. Nu vreau să vă fac nici un rău. Puteţi să renunţaţi la spinii voştri”. În timp, s-a întâmplat ceva extraordinar; cactuşii au început să-şi dea spinii jos. Puii care răsăreau din ei, apăreau golaşi, fără nici un spine. Era forma în care cactuşii răspundeau la iubire.

Oamenii dificili sunt ca nişte cactuşi. Uneori ei se comportă aberant, îşi cresc nişte spini ”interiori” şi înţeapă cu ei pe toată lumea. Pentru cei mai mulţi oameni, dificilii sunt o pacoste şi chiar adevărate obstacole în calea fericirii. Cei mai mulţi au crize de furie şi nu se sfiesc să insulte în stânga şi-n dreapta. Oamenii preferă să-i ocolească, dar pentru cei obligaţi să trăiască în preajma lor, să lucreze pe lângă ei, să aibă a face cu ei, viaţa poate fi un chin. Cactuşii sunt doar un simbol al omului dificil, un simbol frumos. Cactuşilor le poţi iubi şi spinii, căci spinii nu te deranjează dacă nu-i atingi. Cu oamenii dificili lucrurile sunt mai complicate; ei te înţeapă oricum, asta-i starea lor. În esenţă, ei te înţeapă, însă, din acelaşi motiv pentru care te înţeapă şi cactuşii; să nu cumva să-i răneşti. Proiecţia lor esenţială este aceea că nu-i iubeşte nimeni şi din pricina asta va fi oricând posibil să pună cineva mâna pe ei şi să-i rănească. Spinii oamenilor dificili sunt o formă de apărare a sensibilităţii pe care ei o ascund cu dibăcie sub comportamentul absurd, apăsător, urât şi atât de greu suportabil.

Omul cu spini poate fi recunoscut prin faptul că înţeapă la fel şi un rege, şi un servitor, şi un un sfânt, şi un ticălos. Cineva care te înţeapă numai pe tine, dar dă dovadă de prietenie şi de politeţe cu mulţi alţi oameni, nu este un om cu spini, ci unul care are ceva cu tine personal. În faţa acestuia poţi face un pas înapoi. Îl poţi lăsa în pace, n-are rost să-l convingi că-l accepţi, că-l iubeşti, or că ai vrea ceva de la el. Acesta are spini doar pentru tine şi asta-i altă poveste, altceva. Omul cu spini înţeapă fără...deosebire. Chiar îi înţeapă mai viguros pe cei care pretind că-l iubesc. El se apără, dar şi testează dragostea. Spinii au funcţie de apărare, dar şi de testare a iubirii. Am cunoscut şi eu cîţiva oameni cu spini. Aproape nimeni nu-i mai iubea, fiindcă deveniseră insuportabili, dar eu comunicam cu ei şi descoperisem că erau poeţi minunaţi, oameni din cale afară de generoşi, cu o blândeţe şi o bunătate nemăsurată. ”Nu ştiu cum poţi tu să vorbeşti ceasuri întregi cu lighioana asta”, mă întrebau unii. „Nu ştiu cum poţi să comunici cu un om atât de rău”! Sigur că făceam adesea ochii mari atunci când cineva îmi mai vorbea despre „isprăvile lighioanei” şi asta pentru că faţa cu spini nu mi se arăta în acelaşi fel, deşi erau momente în care primeam – ca toată lumea – înţepături grozave. Am primit sprijin şi îngăduinţă deplină, am văzut exprimarea bunătăţii şi a sensibilităţii extreme la oameni catalogaţi drept incapabili de bunătate şi comunicare. M-am întrebat într-o zi cum era posibil aşa ceva. Am înţeles atunci în mod decisiv, în plină experienţă, că oamenilor dificili le picau instantaneu spinii atunci cînd se simţeau acceptaţi şi nu aveau suspiciuni legate de motivele pentru care te aflai în preajma lor.

Oamenii dificili cred că nu sunt iubiţi. Lumea este periculoasă pentru ei, aşa încât decid într-o zi să se ascundă de lume, dar să se şi apere de ea. Răutăţile lor sunt o formă teribilă de apărare împotriva rănirii. „Mai bine-i rănesc eu, căci dacă mă rănesc ei, risc să mor”, spune inconştient dificilul. Dar, dacă el se simte iubit, acceptat şi înţeles, dacă nu-i întorci răutatea, dacă ştii că el îşi apără fragilitatea interioară şi bunătatea şi îi accepţi armele, el va face ca şi cactuşii; va da spinii jos. Se va dezgoli total şi-n goliciunea aceea îl poţi vedea într-o strălucitoare, halucinantă şi fantastică bunătate, generozitate şi capacitate extraordinară de a iubi. Cei mai buni dintre oameni se apără de rău prin ţepii lor. Aceşti oameni, despre care se spune că sunt răi, incapabili de comunicare, de dragoste, continuu puşi pe harţă şi pe insultă, ascund în ei o frumuseţe care lăcrimează în faţa acceptării. Am văzut de multe ori lacrimile de bucurie, ca şi pe acelea de milă, lacrimile de compasiune şi lacrimile care-au pregătit mari acte de generozitate ale unor oameni consideraţi de majoritatea „imposibili”. Nici nu cred că am întâlnit vreodată oameni mai frumoşi şi mai fragili decât aceşti „dificili”, ascunşi sub spinii lor. Dacă-i avem prin preajmă şi ne deranjează, putem proceda precum iniţiatul cu ai săi cactuşi, care au sfidat natura şi s-au dezbrăcat de spini. Surpriza se ascunde sub spini, căci atunci când oamenii răi sunt iubiți, o mare de iubire se revarsă din ei...

sâmbătă, 13 decembrie 2014


9 GÂNDURI (2)


1)   Am avut un vis: îngropam fotografia unui bărbat iubit. Nu l-am iubit? Îngrop imaginea şi, poate, chiar încep să-l iubesc. Acum pe el. Cel care este. Şi-i iubesc şi grosolăniile, şi enervările, şi impoliteţurile şi toate cele rele, la un loc cu cele bune. Până atunci, am iubit o poză. Rămâne bărbatul. Învaţă să iubeşti bărbatul şi nu imaginea pe care ţi-o faci despre el. Nu poza lui.
Poza nu are suflet. Este un instantaneu, este fixaţia ta. Înmormântează poza şi iubeşte “originalul”. Parcă aşa zicea o “declaraţie de dragoste” de demult.



2)   Gândul frumos bucură necunoscuţii în aceeaşi măsură în care îţi face ţie bucurie. Gândul bun stinge focul, alungă patima, spaima şi duce bucuria chiar şi unor necunoscuţi. N-ai motive de îngrijorare  când gândeşti frumos. Casa ta nu va arde şi mâna ta va fi sănătoasă  atunci când ştii că gândul singur va produce faptul în sine.
Gândeşte frumos. Gândeşte bine. Gândeşte pentru tine şi pentru cei necunoscuţi, căci gândurile tale vor fi felicitările tale. Ele îi vor atinge pe necunoscuţi.



3)   O clipă de iubire ascunsă , ieşind ca un hoţ, pe geam. Pe “geamul ochilor noştri” se uită, din ascunzătoarea sa frumoasă, iubirea mea la iubirea lui şi iubirea lui la iubirea mea.
Două sentimente se priveau împotriva voinţei noastre.
Se uitau cu ochii noştri, din ochii noştri… Afară, acolo unde căldura se preface conştient în îngheţ.
Frica de iubire cuprinde realitatea. Dar iubirea, fără frică, pătrunde în realitate, o deflorează, îi rupe aparentele gheare, o îngenunchează.
Clipa în care realitatea stă în genunchi şi sufletul triumfă, ca o lumină de nestăvilit în întunericul exterior mie. Clipa de iubire este devenirea mea. Acum ştiu că vreau prelungirea ei de-a lungul realităţii şi peste amnezie aşternutul sublim al trăirii lucide.



4)   Ah, miezul sentimentului de vinovăţie!
El ucide, el îmbolnăveşte, el transformă lumina în `ntuneric şi fiinţa în umbră. Nici Dumnezeu nu mai poate schimba sentimentul de vinovăţie şi pedeapsa pe care singur ţi-o dai, judecându-te.



5)   Nu drumul lin este secretul evoluţiei tale, ci mica tensiune, mica spaimă… curba vieţii.


6)   Favoarea i-a fost dată fiecărei fiinţe care respiră. Favoarea este însăşi respiraţia. De aceea, indiferent cum este corpul, dacă are respiraţie, el poate recrea lumea prin Dumnezeu din el. Atâţia oameni străluciţi pe lumea aceasta au fost privaţi de vedere, de auz sau de toate simţurile umane şi, totuşi, ei l-au manifestat pe Dumnezeu prin iubire, ei sunt sănătoşi. Strălucirea lor confirmă victoria lor. Aceştia sunt câştigători în viaţă.



7)   Mintea nemulţumită aşteaptă mereu ceva şi sfârşeşte apoi prin “a aştepta ca ceea ce aşteaptă” să nu se împlinească. De ce? Pentru ca suferinţa devine un substitut pentru iubire în mintea plină de aşteptări. Dacă se întâmplă aşa, nici măcar nu suntem conştienţi că adevărata noastră căutare nu este iubirea, ci suferinţa..Că o provocăm, o dorim şi o... anticipăm cu gândul aşa încât cele mai bune lucruri pe care le aşteptăm să nu se întâmple.  



8)   Conştiinţei îi place iluzia, fiindcă o justifică. Şi justifică zarva. Conştiinţa îşi formează propriile-i credinţe, pe care le ia drept adevăr. Ea îşi formează o idee despre moralitate şi se iluzionează în leg\tură cu ea, raportându-se mereu la ideea sa. Ceea ce vine în contradicţie cu ideea este respins de conştiinţă ca fiind ireal şi imoral. Iluzia este focul conştiinţei şi adevărul ei. Adevărul trebuie să fie dincolo de conştiinţă. Adevărul trebuie să fie în afara ei pentru a putea rămâne acelaşi. În conştiinţă, adevărul este supus mişcării conştiinţei. Ori mişcarea este iluzie. Pământul se mişcă, dar conştiinţa nu are organ de percepţie a mişcării Pământului. Conştiinţa se percepe pe sine în mişcare. Tot ea percepe cerul ca o boltă protectoare, când cerul este doar iluzia ei. Armonia rămâne opusul dizarmoniei, dar fără una nu poate fi percepută de constiinţă cealaltă. 



9)   Cât de limpede devine faptul că lumea noastră se exprimă prin ceea ce conţine în interior! Că mediul din jurul nostru nu este compus din corpuri inerte şi din pietre, cât din gânduri, sentimente şi cuvinte. Că aceste gânduri şi sentimente crează... lumea aşa cum este ea. Un om nervos crează un mediu inflamat, o stare de spirit bolnăvicioasă şi absurdă, pe când un om bine dispus transmite buna dispoziţie în jurul său. Tot ce trăim în interior devine contagios. Puterea trăirii interioare determină şi puterea de contagiune. Dar, fiecare puls de gând, fiecare zvâcnet de sentiment desenează un fel de tablou nevăzut al gândurilor şi al sentimentelor noastre. Acesta este perceput inconştient de către fiinţele din jur. Cei mai sensibili dintre oameni percep instantaneu, chiar la distanţe inimaginabile, gândurile ce se îndreaptă spre ei. Toate acestea apar în interiorul lor ca gânduri şi sentimente personale. 


***
    Rubrica ”9 Gânduri”(2) 
- - conţine astăzi extrase foarte vechi, unele sunt scrise in urma cu 10-15 ani şi chiar mai mult. Sunt simple gânduri, reflecţii ”din tinerețe”, să zicem. Unele dintre ele sunt inspirate din vise. Ca şi cele de săptămâna trecută, unele vă invită la a vă dezvolta propria creativitate, la propriile reflecții, altele conţin răspunsuri mai mult sau mai puţin ascunse. 

marți, 9 decembrie 2014

Niciodată să nu vă supărați nici pe starea vremii!


Serghei Nicolaevici Lazarev, un bioterapeut rus, cunoscut deja în lumea întreagă grație sistemului său de tratare a bolilor cu ajutorul rugăciunii, spune în una dintre cărțile sale că oamenii n-ar trebui să fie nemulțumiți de ceea ce li se întâmplă întrucât toate întâmplările sunt atrase prin bioenergia fiecăruia. De aceea, supărându-te pe întâmplări, începând de la starea vremii și până la oamenii din jurul tău, te superi pe tine, iar consecința e sintetizată amuzant într-o lege a lui Murphy; ”fii liniștit, mâine va fi mai rău”! Cu alte cuvinte, în afară e cumva o oglindă a psihicului nostru, iar vremea, cutremurele, dezastrele, accidentele sau micile neplăceri din viața de zi cu zi nu fac excepție. Aceasta înseamnă că suntem legați tainic unii de alții, iar comuniunea noastră unii cu alții, cu natura, cu vântul, cu ploaia, cu stelele, cu tot ce ne înconjoară rămâne o realitate permanentă a existenței.  


Dacă vremea (e un timp de când n-a mai apărut soarele pe la noi, iar acest lucru are un impact negativ asupra noastră) ne oglindește psihicul, ce am putea face noi cu noi și în noi înșine pentru ca vremea să nu ne mai reflecte depresia, mânia, impulsivitatea, violența și tendința de a ne autodistruge? Ce am putea face noi pentru ca viețile să ni se desfășoare mai armonios, mai cald, mai aproape de ceea ce ne dorim?  ”Niciodată să nu fiți nemulțumiți nici de starea vremii”, spune Lazarev, căci și asta-i o supărare pe sine, care crează consecințe. Aș zice chiar că niciodată n-ar trebuie să ne supărăm pe întâmplările vieții noastre, căci ele sunt atrase de inconștientul nostru, sunt o reflecție a acestuia. Dacă tot ce se ivește în preajma noastră e cumva și un aspect lăuntric sau reflecția unui aspect, atunci Lazarev ar avea dreptate; să primești și durerea, și suferința, și privațiunea, și lipsurile, și pierderile ca și cum ar veni de la Dumnezeu, ca pe instrumente de purificare ale sufletului, înseamnă să întrerupi conștient fluxul răului. A accepta ce este, ce vine, ce se întâmplă, a f pregătiți pentru fiecare schimbare a existenței înseamnă să înțelegem că aceasta este o atitudine care are puterea de a schimba lumea și întâmplările din jurul nostru, inclusiv vremea, mișcările vulcanilor sau alte fenomene ale naturii.


Cu alte cuvinte, dacă plouă, dacă nu-i soare, dacă vine cutremurul, dacă ceva nu iese cum gândești, nu te supăra, căci te superi pe tine însuți. Acceptarea de sine e o trăire necesară și puternică pentru că în ea e și înțelegerea propriei noastre inconștiențe, e și acceptarea faptului că, din pricina inconștienței noastre cu privire la felul în care creăm răul, suntem iubiți de Dumnezeu așa cum sunt copiii iubiți de părinții lor. Să fim conștienți de iubirea care ne îngăduie și ne iartă greșelile și alunecările noastre omenești, înseamnă să intrăm în contact intim, în însăși trăirea noastră interioară, cu sursa iubirii și a iertării infinite, care poate aduce soarele, poate împlini visele și poate ceea ce nu ne imaginăm măcar că este posibil. Supărarea pe ceea ce ni se întâmplă e suărare pe sine, iată. Să nu ne mai supărăm pe noi înșine, să ne privim cu atenție în lumea și-n întâmplările din jurul nostru, să ne acceptăm și să ne întoarcem la comuniunea atât de cântată în poezii, în balade, în creații vechi, comuniunea cu natura și cu lumea noastră. Atunci se poate să înțelegem de ce Iisus putea opri furtunile, putea vorbi cu vânturile și de ce marea îi asculta cuvintele. S-ar putea ca și pe noi să ne asculte vânturile, mările, furtunile și soarele, doar că noi nu știm aceasta...

















vineri, 5 decembrie 2014

9 GÂNDURI



1)    Emoţiile, gândurile sunt lucruri/trăiri pe care ţi le permiţi. Aşa cum îţi permiţi îngheţata, ”şocolata”, căciula de blană sau haina de Vizon. Îţi permiţi să fii trist, asta este. Măcar să înveţi ceva din asta. Îţi permiţi să fii frustrat. De asemenea, este permisiunea ta. N-are ce-ţi face nimeni, dacă tu îţi permiţi. Dumnezeu nu intervine, nu te ia de cap, să-ţi spună: fiule, iar ai luat-o pe arătură! Tu zici da, Domnul zice da, bine, dacă asta vrei, experimentează!

2)    Ce-i sigur pe lumea asta , afară de viaţa însăşi, de fiecare moment în sine?

3)    Nu ești mai fericit decât orice alt om obișnuit, care şi-a crescut găinile la curte, s-a îmbătat de cîteva ori în viaţă, şi-a bătut nevasta, a plîns, i-a murit mama, i s-au stricat recoltele adesea etc! AM TRECUT PRIN ACELEAȘI STĂRI, PRIN ACEEAȘI SENZȚAIE DE NEPUTINȚĂ, DE PIERDERE  SAU  DE CÂȘTIG, DE BUCURIE  SAU  DE  FERICIRE. Cam asta-i tot. Nimic mai mult decât emoţii, sentimente, mișcări în conștiință, mișcări în interior. Dacă un ţăran îşi pierde vaca suferă ca şi cum ar fi pierdut fotoloiul la prezidenţiale. Care-i diferenţa dintre un țăran și un candidat la fotoliul de președinte, care-i diferența dintre ei de vreme ce orice ai pierde, tot pierdere este?

4)    Practic, dilema nu se mai termină, dilema abia începe în fiecare clipă, dilema continuă, dilema există. Certitudinea pare doar o iluzie în lumea interioară, ca şi în aceea exterioară.Cum zic înțelepții, singurul lucru cert e că totul e incert.
5)    Vin peste tine nişte gânduri ca din neant..de parcă nu tu ai fabrica gândurile, ci ele te-ar fabrica pe tine. 

6)    Fericirea omenească trebuie suportată, ea i se dă unui suflet puternic, capabil să o primească şi să nu uite de Dumnezeu din pricina ei. De îndată ce fericirea omenească te face să-l uiți pe Dumnezeu, ai și pierdut-o!

7)    Niciodată nu eşti singur, este doar iluzia ta starea de singurătate. Tu eşti mereu şi mereu însoţit doar de spiritul divin, doar de iubirea ce se revarsă din el. Cu Dumnezeu mergi, mănînci şi adormi, cu el te trezeşti, prin el te poţi gândi la alt om, prin el faci tot ce faci. Te întorci împotriva lui Dumnezeu când începi să depinzi de alt om, de obiecte, de orice altceva, căci tu depinzi doar de puterea spiritului divin, care te animă şi te hrăneşte cu iubirea sa. Dacă un alt om te părăseşte, e mai bine aşa pentru tine. Dacă un alt om nu are energie suficientă, ajungi să suferi din pricina lui, să te vampirizeze, să o facă la distanţă sau în prezenţa ta. El nici nu ştie că face acest lucru.

8)    Mintea este o mare enigmă, cum iubirea este marea enigmă a acestui univers. Mintea nu te lasă, nu-ţi dă voie să exişti în iubire, dacă nu o cucereşti continuu, dacă nu o supraveghezi continuu şi nu eşti atent mereu la ea. Probabil că inconştient, anumiţi oameni se conectează la mintea ta, la corpul tău şi devin parte din tine. Acum, prin proprie experienţă îmi dau seama că, fără iubire n-ai nici o şansă să scapi de vampirism, de posesiune. Iubirea este leacul corect al posesiunii, fiindcă numai iubirea e o sursă inepuizabilă de energie. Energia Egoului se epuizează permanent.


9)A-ţi recunoaşte partea negativă este un pas important către tine însuţi. A cunoaşte umbra ta este esenţa cunoaşterii, este fundament pentru evoluţia ta. ŞI copiii răi sunt ai tăi. ŞI ei există; frica, neliniștea, tristețea, dorințele. Să recunoşti că există, că sunt ai tăi, copiii tăi, iată ce pas măreţ pentru cunoaşterea de sine. 



**

Voi publica din când în când această rubrică ”9 GÂNDURI”...
Sunt gânduri sincere, extrase din caietele mele personale. Unele vă vor invita la meditație, altele vă vor...aduce răspunsuri... Sper ca ambele ipostaze să fie ceea ce aveți nevoie...


Articole publicate pe blogul personal