joi, 27 noiembrie 2014

Ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit!


Astăzi am observat un fenomen; m-a sunat cineva de câteva ori în cursul zilei, dar n-am fost niciodată lângă telefon sau liberă să răspund. Când am fost liberă să răspund, persoana cealaltă n-a mai răspuns la telefon și asta în câteva rânduri.
Iată o desincronizare energetică, am zis. Uneori te poți întâlni cu un cunoscut la Paris, pe o stradă aglomerată, alteori – cum mi s-a întâmplat și mie într-o zi – te trezești față-n față cu un amic, în același vagon, în acelați compartiment, în același tren într-o dimineață, la ora cinci.  Privind cu inima către situațiile vieții noastre, vedem că ceea ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit, iar ceea ce nu trebuie să se întâmple – fie și o banală conversație la telefon – rămâne suspendat undeva, se îndepărtează, stagnează și este împiedicat să se împlinească. Resorturi inconștiente, care nu ne sunt clare din punct de vedere științific, dar limpezi ca lumina zilei în experiența directă a vieții, se declanșează dincolo de conștiența și înțelegerea noastră, dincolo de logică, de rațiune și chiar dincolo de/și peste sentimente, ghidându-ne...pe drum.

Sunt căi care ni se deschid, curgem pe ele la fel de ușor ca râurile, toate lucrurile parcă se așează singure în matca lor, oamenii de care avem nevoie apar, pur și simplu, în cale. Aș zice că acesta-i drumul de poveste, drumul magic, pe care mergem ușor, în pace, cu bucurie, căci toate ingredientele necesare călătoriei ne așteaptă pe parcurs, când avem nevoie de ele. Sunt căi care ni se închid, însă; cel mai simplu lucru, cum este o banală convorbire telefonică, devine imposibil, irealizabil, se îndepărtează de la sine: acesta e drumul blocat. Inconștientul nostru reacționează fără noi, el pare să sară peste conștiență, ghidând-o cumva...pe dos: de exemplu, cu un minut înainte de a  primi telefonul cu pricina, închizi telefonul sau tocmai decizi să iei o pauză de conversații. Când să răspunzi la telefon, sună la ușă o cunoștință care a decis brusc să te viziteze. Oricum, ceva te îndepărtează de conversația cu o persoană anume, cum persoana celalaltă parcă sună tocmai când nu-i poți răspunde. Pe un drum blocat, deblocarea e uneori o forțare a situației, care complică lucrurile. Dintr-un motiv pe care e bine adesea să nu-l știi, drumul e blocat. Să privești în liniște și convins că blocajul e și el bun la ceva, chiar dacă nu știi la ce anume, e un semn de înțelepciune. Lucrurile curg, chiar dacă nu așa cum ne așteptăm: curg, totuși, perfect, în armonie cu universul, cu lumea înconjurătoare. Inconștientul nostru știe, el vede imaginea de ansamblu și răspunde energiilor din lumea înconjurătoare chiar și atunci când noi nu suntem conștienți că facem aceasta, că dăm un răspuns în conformitate cu dinamica întregului. 


Noi ne blamăm adesea pentru că facem sau nu facem un lucru sau altul, dar – ceea ce facem sau nu facem – s-ar putea să fie mișcarea perfectă, aflată în armonie cu lumea înconjurătoare. Ce ni se așează frumos, ușor, clar și magic pe cale e destinat să fie. Ce se blochează, e destinat să fie, de asemenea, blocat. Există în logica existenței, a experienței, a universului subtil motive pentru ce avem și motive pentru ce nu avem, pentru ce suntem sau pentru ce nu suntem. La un alt nivel, noi știm aceasta. Inconștientul nostru știe și reacționează pe baza unei cunoașteri perfecte, corecte, coerente, așa încât...să aibă sens, încă unul adânc, pe care nu ar trebui să-l neglijăm niciodată, orice blocaj care ne apare în cale. Blocajul poate lua forma rezistenței, a opoziției încăpățânate a unor persoane, a respingerii, a pierderii, a eșecului, a neîmplirii unor așteptări etc. Întotdeauna în acestea se ascunde o mână ”frumoasă”, pe care – dacă învățăm s-o privim cu atenție – o vom săruta într-un târziu, căci mâna aceasta...ne duce pe drumul nostru real, blocându-ne atunci când...rătăcim calea...Să nu ne mai supărăm când nu primim ce am așteptat, când nu s-a ]ntâmplat ce am vrut, când am pierdut, când ne-am împotmolit undeva, când nu ni s-a răspuns la telefon sau  la... iubire e semn că ințelegem legea vieții, e semn că privim către inconștientul nostru, care  știe că eșecul s-ar putea să fie o cheie, un pas tocmai pentru succesul nostru...

marți, 25 noiembrie 2014

Cum le dăm altora energia noastră?


Noi suntem ca niște mașini, doar că nu funcționăm cu benzină, ci cu energie. A da și a primi e în esența existenței: nimic nu curge în afara acestui principiu al ”darurilor”. Dăm și primim permanent, conștient și inconștient, deopotrivă.  Tot ce primim sau dăruim nu există în afara unei semnificații interioare, a unei semnificații în conștiință, a unei trăiri. Trăirea este energie. Adevăratul dar este trăirea pe care o avem în relația cu el, fie că-l dăruim, fie că-l primim. Mulți oameni nu știu când, cum și până unde pot dărui, alții nu știu să primească, dar confuzia cu privire la daruri se naște tocmai pentru că nu înțelegem că uneori putem să ne lovim energetic dăruind, cum se poate să ne lovim energetic primind ceva. Veți întreba: cum e posibil așa ceva?

Darul e întotdeauna ”o trăire”
Aș zice că este posibil pentru că ”darul” e întotdeauna o trăire. Când ne dorim o mașină, noi ne dorim sentimentul pe care ni-l dă posesia obiectului: poate fi bucurie, poate fi mai multă încredere în sine, poate fi sentimentul împlinirii. Prezența mașinii ne va crea aceste trăiri dorite. Când ne dorim o relație de dragoste, ne dorim să trăim afecțiunea, sentimentul de a împărtăși plăcerea, tandrețea, sentimentul siguranței, al încrederii, al bucuriei etc. Dacă-i dăm un leu unui cerșetor, dar facem acest lucru cu silă, doar să scăpăm de el, pierdem energie, fiindcă ceea ce ne dăm nouă înșine este sila, e sentimentul că am fost forțați să dăm. Dacă dăruim cu forța, vom trăi un sentiment neplăcut și vom observa în conștiința noastră că ”ne simțim forțați de împrejurări” să dăm. Din nefericire, aceasta este o stare extinsă în care ne bălăcim. E suficient să privim cum funcționează sistemele sociale pentru a observa ”forța” ca factor energetic  prioritar, care reglează relațiile interumane, unul dăunător psihologic, pe care se întemeiază furtul energetic, mai mult decât darul. Darul energetic real presupune exprimarea voinței libere de a dărui, a bucuriei de a dărui, a mulțumirii și a recunoștinței, acestea toate fiind trăiri autentice, hrănitoare, trăiri prin intermediul cărora energia curge în sprijinul vieții. Există trăiri care luminează, care vindecă, trăiri ziditoare, trăiri care hrănesc sufletul și înalță conștiința umană. Simțindu-le, noi dăruim cu adevărat. Nu contează dacă dăruim un leu sau o avere: bucuria de a dărui este darul, deopotrivă pentru cel care-l dă, cât și pentru primitor. Există și trăiri prin care pierdem ”energia vieții”, trăiri prin care dăm energia vieții, dar nu liber, ci ”cu forța”!

”Transferul forței vieții într-o formă violentă”
”Oricărei persoane sau lucru îi opuneți rezistență – fie prin gând, cuvânt sau acțiune, sub forma criticii, judecății, invidiei, geloziei, urii sau în alt fel – cu siguranță, mai mult o sprijiniți și voi deveniți proporțional mai slabi. De ce? Deoarece în mod deliberat ați luat o parte din prețioasa forță a vieții, atât de necesară pentru progresul vostru, și ați transferat-o unei persoane sau unui lucru. Ați fost vreodată martori când cineva a devenit epuizat după o izbucnire de furie? Epuizarea este golire. Ceva a ieșit din persoana furioasă în beneficiul celeilalte persoane, spre paguba sa. Acesta este un exemplu al transferului forței vieții într-o formă violentă. Sunteți foarte norocoși că ați învățat această înțelepciune. Acum, cu toate mijloacele posibile, practicați-o”, scrie John McDonald în cartea sa ”Mesajul unui Maestru”(E. Prestige).

Sentimentele frumoase ne ajută să dăm ...fără a pierde
Pasajul citat mai sus vă e clar, presupun.  Fie că sunteți supărați, iritați, că simțiți invidie, gelozie, judecată, critică în gând sau fățiș, vă dați forța vieții, vă privați de energie. Sigur că lumea înconjurătoare e un grandios stimul pentru pierderea de energie, dar se întâmplă așa pentru că noi nu suntem conștienți că viața noastră, în întregime, înseamnă ”schimb energetic”, că orice am face, orice ar fi, dăm energie și o putem da în două feluri: voluntar sau involuntar. Fiindcă dorim sau fiindcă suntem forțați să o facem. Dând energie voluntar nu pierdem energie: pierderea apare doar atunci când opunem rezistență, când ne împotrivim, când ne supărăm, când ne lăsăm prinși în febra trăirilor negative amintite mai sus. De aceea iubirea, precum toate trăirile frumoase care curg din ea, sunt cheile stării noastre de bine și depozitele de energie inepuizabilă, care ne ajută să dăm energie fără să simțim că am pierdut ceva...

Cum ne sfătuia ”Maestrul” mai sus, să reținem această lecție prețioasă, simplă poate, dar nu vă lăsați înșelați, căci adesea în simplitate se poate ascunde cea mai strălucitoare lumină a conștiinței. 

luni, 17 noiembrie 2014

Destinul prietenos
Situațiile de viață care ne surprind, ne emoționează și cărora nu le găsim explicații se pot prezenta conștiinței noastre ca fiind predestinate. ”A fost destinul”, zicem noi, poate și pentru că întâmplările au scăpat capacității noastre de a le controla sau de a le găsi o cauză. Destinul ne apare ca o structură de neânvins, necunoscută, ca un munte a lui Mahomed; e acolo, e așa, n-ai ce-i face, ne consolăm și noi, precum ciobănașul din Miorița, căci credem că ceea ce este destinat nu poate fi schimbat.


”Niciodată nu îți vei putea găsi fericirea, atâta timp cât ești controlat de destin. Iar prin ”destin” nu înțeleg ”soartă”. Nu există soartă. Destinul conține acele cauze trecute, care manifestă efectele în prezent. Poți oare spune ”mi-a fost destinat să fiu lacom”? Singur ți-ai creat lăcomia. Un bețiv nu a fost bețiv din prima clipă când a băut alcool. O acțiune repetată inconștient te va subjuga și va crea o dorință trupească de a o repeta. Apoi, începi să te lamentezi că așa ți-a fost destinul. Această încătușare a fost creată chiar de tine. Destinul este determinat de acțiunile întreprinse. Tu singur ți-ai predestinat viitorul, prin repetarea acțiunilor bune sau rele, benefice sau dăunătoare”, spune Yogananda în cartea sa, ”Divina iubire”(Ed. Ram).


Destinul nu-i o forță implacabilă, nu-i de neschimbat, nu-i atât de încifrat, de necunoscut și de greu previzibil pe cât suntem tentați să credem. N-am avea nevoie să mergem la cititori în stele și ei să ne spună că stelele ne-au scris ceva acolo, iar ceea ce-i scris, în frunte ne e pus, căci așa cum spune Yogananda - și el a fost un mare, mare sfânt – acțiunile noastre bune sau rele de acum, de azi, din fiecare clipă, ne determină destinul, deci viitorul. Această definiție a destinului ne poate dărui un strop de bucurie, de vitalitate și de speranță, căci nu ne mai percepem victime ale oamenilor sau ale unui Dumnezeu indiferent, care ne-a scris suferința pe frunți, ne-a aruncat în relații imposibile și-n evenimente dezastruoase și ne-a lăsat așa, acolo, în durerea noastră, să ne descurcăm cum ne duce capul. Iată un mod optimist de a privi destinul, dar și unul care ne face responsabili de acțiunile noastre; speranța că, acționând azi mai bine decât ieri, ne va fi fi mai bine mâine, e de mii de ori mai îndrăzneață și mai preferabilă neputiinței și îngenunchierii în fața destinului implacabil. Speranța că mai e ceva de făcut, că mai poți schimba ceva, schimbându-ți acțiunea, mintea, sentimentele, atitudinea sau reacția ne ajută să vedem în destin o putere prietenoasă, pusă în mișcare prin propriile acțiuni.



Destinul, așa cum apare în viziunea unui mare înțelept, e-n clipa asta în mâna fiecăruia dintre noi, în alegerea de fiecare zi de a întrerupe obiceiurile care au făcut din noi niște sclavi. Poate că suntem mai mult sclavii obiceiului de a ne supăra, pe bună dreptate sau numai pe baza unei dreptăți imaginare, dar supărarea și furia ne conduc spre acțiuni greșite, iar acțiunile acestea, mai întâi cultivate în interior, apoi manifestate în exterior, ar putea fi lanțurile care ne leagă de un destin nefast. Ar fi îndeajuns să ne corectăm acțiunile rele, incorecte, să ne iertăm pe noi înșine și pe alții, să privim către soare chiar în clipa în care avem alegerea să privim și tenebrele nopții înseamnă să ne așternem sub pași covorul roșu al propriului destin! Nu suntem victimele destinului, ci creatorii lui, iată o idee la care putem reflecta și pe care o putem testa începând din clipa aceasta! Să fim noi înșine prietenii noștri, să ne schimbăm obiceiurile greșite din trecut și așa vom constata că...destinul e forță prietenoasă...

vineri, 14 noiembrie 2014

Dincolo de ...”absoluta singurătate”!

Trăiești uneori sentimentul fragilității absolute a omului din tine. Te simți atât de vulnerabil, atât de neajutorat, atât de singur în mulțime încât nu poți decât să te abandonezi trăirii. A atinge nesfârșita trăire a propriei singurătăți e un act de curaj, imposibil fără să tai – înainte de a păși în ea – tot ce te lega de lume. Legăturile omului din tine cu lumea sunt cele ce te țin într-un prizonierat inconștient, in care libertatea poate căpăta orice chip, afară de chipul ei autentic.

Dorințele și așteptările te leagă de lume și, fiindcă lumea poate răspunde întotdeauna parțial dorințelor și așteptărilor tale, ele sun cheile care te țin închis în lăcașurile întunecate ale existenței, în lăcașurile suferinței și ale neîmplinirii. Menținând dorințe și așteptări în relația cu lumea, nu poți cunoaște libertatea, iar fericirea ta e-o frântură, o clipă, o zi, o vreme oarecare...Să rupi legăturile omului din tine cu lumea înseamnă să încetezi să mai aștepți: să aștepți iubire, prețuire, ajutor, fericire. Să trăiești acest sentiment al fragilității, al singurătății totale, să simți cu întreaga ființă că nu vrei nimic și nu aștepți nimic de la lume înseamnă să fii liber de lume, slab și mic, fragil și singur printre oameni: abia atunci...ești liber. Nu să îndepărtezi lumea de tine, nu s-o respingi, nu s-o hulești, nu să-i contești inteligența, frumusețea, nu s-o disprețuiești și s-o critici e nevoie, ci să rupi ce te leagă cu adevărat de lume: nevoile, așteptările și dorințele tale. De o vei face, te va cutreira întâi  un devastator sentiment al singurătății, iar omul din tine se va simți smerit, neînsemnat și lipsit de apărare. Dar tocmai atunci vei descoperi că ai fost legat de lume prin dorințe și așteptări din pricina fricii tale de singurătate. Și...daaaaa, e adevărat,  omul din tine ar putea să se vadă singur în întreaga existență, abandonat de lumea întregă, dar -  în clipele dramatice ale absolutei singurătăți - Dumnezeu te îmbrățișează.


Cred că ”trauma de abandon” nu e omenească, nu e de aici, nu-i o poveste cu rădăcini în relațiile de viață, ci-i consecința separării noastre de Sine, de Dumnezeu. Probabil că vom rămâne continuu terorizați de frica de a fi părăsiți atâta vreme cât nu vom rupe legăturile cu lumea, care ne vrea puternici, măreți, eroi, deștepți, frumoși, care ne condiționează la fiecare respirație. Brațele Sinelui ne așteaptă să ne percepem neputincioși, fragili, neînsemnați și slabi, să ne simțim ca niște copii nejutorați pentru ca ele să ne ridice deasupra iluziilor minții. Tocmai când vom trăi sentimentul că suntem ”absolut” singuri, Dumnezeu e cu noi, căci în acea clipă transcendem tot ce-i omenesc. Frica de fragilitatea absolută, frica noastră de singurătatea absolută nu-i altceva decât frica de Dumnezeu! Frica de a fi singuri printre oameni, părăsiți de oameni este frica noastră de a păși către iubirea adevărată pentru oameni, acea iubire nemotivată de nevoi, de dorințe și de așteptări, acea iubire în interiorul căreia omul e fragil pentru ca Dumnezeu să fie puternic!

miercuri, 12 noiembrie 2014

Inima ...curată poate răspunde la întrebarea:”eu cu cine votez”?

Toate evenimentele colective, inclusiv campaniile electorale, trezesc în noi emoții, adesea negative, și din pricina asta ele pot fi folosite pentru vindecare personală. În relația cu orice eveniment, ceea ce simțim noi, gândurile care se invesc în interiorul nostru, respingerea, ura, frica, neliniștea, iritarea sau furia nu sunt repere ale adevărului, ci dimpotrivă, semnele clare ale distorsiunii ce ne parvine din inconștient.

În sistemele obișnuite de gândire, noi credem că simțim emoția negativă pentru că cineva din exterior, un candidat sau un partid politic sau un eveniment oarecare ne-au cauzat acea emoție. În realitate, în exterior este doar stimulul, care trezește în noi o trăire, iar acea trăire – dacă este negativă – semnalează că în trecut am fost victimele unor erori de percepție, de gândire sau/și de acțiune, că avem nevoie să abandonăm negativitatea noastră emoțională pentru a genera schimbări autentice în experiențele noastre de viață. Candidații, oricum ar fi ei, nu sunt altceva decât imagini în oglindă ale conștiinței colective, reflexii ale conștiinței deja existente. Emoțiile negative pe care le trăim, indiferent ce tabără sprijinim și ce candidat, sunt expresii ale erorii de gândire și de percepție existentente în conștiința colectivă și/sau personală. Hrănindu-le, vom alege un chip nou, dar ”același conducător”! Vom alege greșit, vom alege același om care va avea alt nume, poate, dar o structură psihologică ce va reflecta trecutul, adică amăgirile și dezamăgirile din trecut.

Pentru că energia conștiinței colective este deja cristalizată, Președintele este ”ales” în plan subtil. Inconștientul nostru îl cunoaște, știe cine va fi el și, în situația noastră, nu va fi acela pe care-l dorim (tocmai pentru că nu alegem din dorință, cu bucurie), ci acela care va fi mai puternic respins din punct de vedere emoțional. Așadar, alegem prin respingere. Aceasta este consecința esențială a emoțiilor negative colective, așa cum respingerea știrilor rele la televizor sau în presă, a catastrofelor, a distorisunilor de tot felul generează un fenomen puternic de atracție a oamenilor către ele. Un proverb ilustrează corect legea atracției: el zice că ”de ce ți-e frică nu scapi”, iar altul – care exprimă legea rezonanței emoționale – spune că ”ceea ce se aseamănă, se adună”. Din cauza emoțiilor intens negative față de ”celălalt candidat”, indiferent care este ”celălalt”, noi nu alegem corect. Campaniile electorale sunt concepute în așa manieră încât nu pun în valoare calitățile candidatului, ci slăbiciunile, defectele și lipsurile contracandidatului, stimulând respingerea față de el. Cel ce va fi mai puternic respins va câștiga alegerile. Pare straniu, poate, dar puterea care alege este puterea emoției negative, iar nivelul de conștiință al câștigătorului va reflecta în mod fidel nivelul conștiinței colective. Emoțiile negative ne parvin din inconștient, așa încât vom alege inconștient, irațional, din trăiri care nu reflectă Adevărul.

Alegerea corectă  este posibilă doar în absența emoției negative. Pentru aceasta nu este nevoie să urâm, să detestăm, să ne fie teamă, să împingem vreun candidat în prăpastie, să inventăm despre el câte-n lună și-n stele, ci doar să încetăm să respingem, să-l acceptăm pe fiecare și să ne ascultăm ”inima”! Când avem interese legate de cineva anume  vom fi mai subiectivi și mai predispuși la a fi agățați de tăvălugul energiei negative colective. Dar, majoritatea alegătorilor nu au un interes direct, personal legat de un candidat și de aceea implicarea emoțională în cazul lor e doar un fel de a se arunca în groapa toxică, inconștientă și irațională a energiei colective, care atrage candidatul respins. Ceea ce e bine să știm este faptul că emoțiile distructive pe care le trăim într-o campanie electorală(ca în orice altă situație de viață, începând de la iubire și terminând cu economia, cultura sau alte domenii din viața noastră personală)  și pe care le credem inofensive, vor continua să creeze consecințe în viețile personale ale celor care le hrănesc. De asemenea, ele vor suferi un proces de polarizare și îl vor duce pe trăitorul lor la capătul opus, creându-i deziluzia, dezamăgirea și negativitatea față de acela pe care l-au susținut intens pozitiv mai întâi. Așadar, la capătul intens pozitiv se ascunde adânc în inconștient capătul negativ și invers. Emoțiile intens pozitive și cele intens negative sunt semnul unei percepții tulburate și semnul că ne-am îndepărtat de adevăr.


Biblia ne spune că și conducătorii sunt de la Dumnezeu. Asta este – aș spune – adevărat: pe de o parte, conducătorii aleși inconștient  dezvăluie inconștiența colectivă care i-a ales și duce la oglindirea acestei conștiințe în timp.  Alegerea inspirată de Duhul Sfânt ar presupune detașarea emoțională,  alegerea cu inima: ”Domnul Dumnezeul tău, care este în inima ta, îți va spune chiar în clipa aceea ce să spui și ce să faci”, spune Iisus în una dintre minunatele pilde din Noul Testament. Așa ar trebui să ne alegem conducătorii, nu ascultându-ne propriile percepții distorsionate, nu ascultându-ne emoțiile negative, ci renunțând la ele pentru a putea să auzim glasul Duhului Sfânt în noi. Când nu auzim Duhul, auzim...mintea proprie și de aceea nu avem conducătorii ”dăruiți de Dumnezeu” și nu-i vom avea până când nu vom renunța la negativitatea emoțională.  Atracția este starea reală a existeneți, singura care există, așa încât și dacă respingem ceva, noi atragem acel ceva. Prin respingere, păstrăm în viețile noastre răul, păstrăm lângă noi ce nu ne dorim, ce ne displace, ce detestăm, ce ce face rău. Glasul Duhului și al Adevărului poate fi auzit cu inima curată și cu mintea luminată de acceptare, de bunăvoință, de încredere în puterea Sinelui, care nu se aude atunci când gălăgia minții e ...în toi. Mintea noastră ne minte, inima noastră știe adevărul și de aceea numai inima curată îl aude pe Dumnezeu în toate circumstanțele vieții noastre, inclusiv în campania electorală. La întrebarea ”eu cu cine votez?” poate să răspundă  corect numai inima noastră curată...

miercuri, 5 noiembrie 2014

Omul – ca un crab care încearcă să iasă din găleată!


Un om se plimba pe malul mării. La un moment dat a ajuns aproape de un pescar, care avea o găleată plină cu crabi. ”Ai face bine să acoperi găleata aia, fiindcă vor ieși toți crabii din ea”, a observat omul. ”A, nu e nevoie”, a zis pescarul înțelept. ”Când un crab se cațără pe marginea găleții, încercând să iasă afară, ceilalți crabi se reped la el și-l trag înapoi. Așa că nu e nevoie de nici un capac”. ”Pe măsură ce renunțăm la sentimentele negative, devenind mai ușori și mai liberi, vom vedea că, din păcate, lumea este exact ca o găleată cu crabi și atunci ne vom da seama de adevărata amploare a negativității sale. Când vom deveni conștienți de modul în care am fost duși cu preșul este foarte probabil să ne mâniem și să simțim dorința puternică de a ne elibera de constrângerea negativității”, scrie David Hawkins în cartea sa, ”Letting Go – Calea Renunțării”(Ed. Cartea Daath).

Povestea ”crabului care încearcă să iasă din găleată” e – simbolic – povestea omului care încearcă să se elibereze de negativitatea sa. Propria noastră minte, inocentă, în esența ei, la fel ca un copil, acceptă cu ușurință ”adevărurile” lumii înconjurătoare. Ni se induc permanent temeri, sentimente de vinovăție, sentimente de inferioritate, sentimentul că suntem răi și că ceva nu e regulă cu noi, cum și noi facem acestea în relația cu alții. Astfel, ne programăm continuu negativ și proiectăm programări asemănătoare asupra altora. Dacă vine un moment în care, precum crabul, încercăm să ieșim din ”găleata negativității”, primul lucru care se întâmplă este acela că lumea va acționa în așa fel încât să ne tragă înapoi, în găleată. Acesta e un fenomen pe care îl cunoaște orice preot: se manifestă atunci când omul decide să devină mai bun. El merge la biserică, se roagă, își schimbă comportamentul, se desprinde de felul său negativ de a gândi și a fi, dar îndată încep să i se întâmple tot felul de necazuri. I se îmbolnăvesc rudele sau el însuși, se întâmplă tot felul de accidente, rămâne fără slujbă sau cineva încearcă să-i ia bunurile, îl părăsesc oamenii apropiați etc. Acesta e felul în care crabii din lume”, adică lumea însăși, acționează inconștient pentru a te aduce înapoi, în găleata negativității, acolo unde se ascunde întunericul și minciuna, inconștiența, cu fricile ei, cu vinovățiile ei, cu mânia, cu ura, cu neliniștile prin care te-ai programat o viață întreagă. Cu alte cuvinte, când omul vrea să devină conștient de adevărul ființei sale, inconștiența îl atacă, îl atrage înapoi prin intervenția lumii înconjurătoare. Omul care a decis să meargă la biserică, să fie bun și să trăiască în adevăr tinde să renunțe, căci asociază conștiența și binele cu frica de rău. Toată frica acumulată de-a lungul vieții poate ieși la suprafața conștienței în așa manieră încât ”crabul” sfârșește prin a rămâne închis în găleată, alături de mulțimea în care domină inconștiența, frica, vina, ura, neliniștea, răul și ...minciuna despre sine.

Acesta este un fenomen teribil, pe care trebuie să-l luăm în calcul atunci când plecăm pe calea căutării de sine și, din pricina existenței sale, să ne așteptăm la ”un atac” frontal al forțelor întunecate din inconștientul colectiv. Atacul poate lua orice formă posibilă, de la moartea cuiva apropiat până la boală, părăsire, tot felul de pierderi emoționale, materiale sau de altă natură.  O vreme se vor ține lanț necazurile de capul ”crabului”, care vrea să iasă din găleată. Cel mai rău lucru pe care-l poate face el este să cedeze în fața fricii: la polul opus, cel mai bun lucru ar fi să meargă înainte, să-și urmeze decizia de a ieși la lumină, de a fi conștient și a nu ceda, orice s-ar întâmpla. În astfel de momente este vital să ne menținem calea către lumină și conștiență și, pentru că negativitatea implicată poate fi uriașă, singurul mod prin care ne putem apăra de căderea propriei minți în inspita negativității este ”rugăciunea permanentă” și convingerea că aceasta e doar o perioadă, e momentul în care lumea și crabii ei încearcă să ne ducă înapoi, în găleată.  Mintea noastră nu trebuie să cedeze în fața negativității; dacă o face, rămânem în găleată, rămânem inconștienți de adevăr și captivi în lumea forțelor inconștiente, iraționale, în care frica, vina, ura, mânia și toate trăirile negative nu depun nici un efort pentru a ne ține în ele.


Orice s-ar întâmpla, orice ni s-ar lua, orice am pierde, decizia de a merge către lumina conștienței și cunoașterea adevărului, susținută de rugăciune, iertare și acceptare, trebuie să rămână neschimbată. La capătul drumului ne așteaptă iubirea, adevărul și lumina, ne așteaptă conștiența și descoperirea că o viață întreagă ne-am lăsat programați negativ, autodistructiv de lumea înconjurătoare, care ne-a determinat să uităm că suntem ființe frumoase, inocente, capabile și minunate. La capătul acestui drum greu, iubirea divină va străluci în noi și va lumina apoi peste crabii care au rămas în găleată și care, impresionați de exemplul nostru persoanl, ar putea lua aceeași cale, asumându-și mai întâi condițiile vitrege ale momentului în care se vor confrunta cu umbra, cu întunericul, cu negativitatea specifică inconștienței. Să ținem drumul drept, să ne ținem decizia de ”a merge la biserică”( simbolic sau chiar real), orice s-ar întâmpla, orice suferință și orice pierdere ne-ar lovi. Trec toate, trec și acestea și...după ele e senin, e lumină, e dragoste, e dezvăluirea ființei frumoase , pe care mintea negativă ne-a ascuns-o... Acesta este momenutl în care războiul dintre forțele întunericului și cele ale luminii e la nivel maxim, când iraționalitatea luptă cu rațiunea, cândbinele luptă cu răul în interiorul nostru. Să știm aceasta înseamnă să avem deja cunoașterea că nu ne vom pierde, chiar dacă în calea noastră către ieșirea din găleată vom vedea că suntem singuri. În realitate, Dumnezeu este cu noi mai mult decât oricând! 

luni, 3 noiembrie 2014

Îngerul m-a sărutat ...ieri


Ieri a fost prima zi în care, după 22 de ani de scris în presa cotidiană, n-am mai scris. S-a încheiat relația mea contractuală cu Jurnalul Național. Am mai avut o pauză de o lună și jumătate în acești 22 de ani, când am plecat de la ziarul Național, acum trei ani. Văd acest moment ca pe unul inițiatic, ca pe încheierea unei ”misiuni de viață”!

Editorialul pe care îl scriam a fost pentru mulți oameni, timp de 12 ani, punctul de plecare către SINE. Sunt mii de oameni care și-au schimbat traiectoria, căutările, percepțiile și viața însăși, citindu-l zi de zi. Cafeaua de dimineață a mii de oameni era însoțită de acest articol, care venea ca o oportunitate de meditație și - fără ca ei să știe, dar să simtă - de ridicare a vibrației energetice. Spun că văd acest moment ca pe unul de încheiere a unei misiuni de viață pentru că, înainte să scriu editorialul la ziarul Național(câteva luni înainte), am avut un vis. În vis scriam editorialul, care apărea pe prima pagină a ziarului, în partea de sus, dreapta. Oamenii îl decupau și împătureau articolul, iar atunci când îl deschideau din nou, din articolul împăturit apărea o cruce. ”E crucea celtică”, îmi spunea cineva în vis. Crucea celtică este simbolul inspirației Divine, al Voinței Divine. Peste câteva luni, când redactorul șef de atunci mi-a cerut să scriu editorialul, mi-am amintit de acest vis, dar nu i-a spus nimic. Articolul apărea, culmea, în dreapta primei pagini, în partea de sus, ca-n vis. În scurt timp am constat cu stupoare că oamenii decupau articolul, ca-n visul meu. 

Eu n-am scris nici o carte, dar mii de oameni au cărți cu aceste articole decupate. Și-au făcut propriile lor cărți cu ele. Ce poate fi mai frumos decât atât? Ce poate fi mai frumos decât ca acea carte pe care tu n-ai scris-o niciodată să existe în varianta pe care fiecare persoană a găsit-o potrivită pentru ea însăși, cu acel conținut care a impresionat-o pe fiecare? Acum trei ani, când am discutat cu Marius Tucă să scriu la Jurnalul Național, i-am spus: ”Cititorii mei sunt foarte speciali”(mă bucuram și mă mândream cu cititorii mei, desigur!), iar el a ripostat:”Știu, tocmai am fost la munte cu niște prieteni și doamna avea la ea  un dosar, în care își decupase articolele tale. Mi le-a arătat, era foarte încântată”! Chiar și acum, în era Internetului, mai erau oameni care decupau articolul, iar dovada o aveam zi de zi în fața ochilor. Unul dintre portarii de la blocul meu avea o asemenea carte, a venit cu ea, să mi-o arate. 

Pentru că am avut un vis premonitoriu, care s-a împlinit sută la sută, n-am făcut pași de retragere prin voința personală; am urmat întru totul Voința Divină, acceptând în acești ani și neajunsurile, și problemele, și chinurile energetice, provenite din conexiunea cu energia joasă, specifică presei cotidiene. Articolul meu era la polul opus al vibrației practicate de ziare. Mi-am luat misiunea în serios, am urmat întru totul Voința Divină, acceptând totul și practicând meditația, rugăciunea și conștientizarea în momentele dificile, în care energia colectivă era grea și plină de asperități. Am învățat în acești ani că distanța nu există la alt nivel, la nivel subtil; oamenii care mă citeau trăiau sentimentul straniu că în fiecare zi le răspund unei frământări personale. Adesea am avut probleme cu persoane apropiate, care mă suspectau că ”scriu despre ei” sau că ”am știut ceva despre ei” de la altcineva. În realitate, scriam din ”inspirație”, prin conectarea la câmpul energetic, subtil, de prezența căruia devenisem conștientă. Uneori începeam să scriu o idee, dar sfârșeam prin a scrie alta până terminam articolul. Cam asta este, pe scrut, povestea mea..., povestea unui vis, care m-a călăuzit timp de 12 ani și m-a ajutat să le aduc cititorilor mei energia călăuzitoare a Sinelui Divin, căci asta cred că s-a întâmplat. 

Patru oameni au susținut apariția acestui articol, care ieșea din tiparele presei scrise: redactorul șef de la Național, de acum 12 ani, Gheorghe Voicu, cel care mi-a cerut să scriu mai întâi, și patronul ziarului, Iliuță Naghi. În ultimii trei ani au fost încă doi oameni, de data asta la Jurnalul Național: Dan Voiculescu, cel care a sesizat articolul când lucram la Național, și Marius Tucă. Eu le mulțumesc tuturor din toată inima și cred că cititorii mei (sunt unii care au întâlnit articolele în momente în care se gândeau să-și curme viețile, știu sigur acest lucru) trebuie să știe că există mâini nevăzute, prin care a lucrat bunul Dumnezeu spre ajutorul lor și, la rândul lor, să le trimită un gând de iubire, de mulțumire și de recunoștință acestor oameni. 

Ironia sorții: ieri, 2 noiembrie, în prima zi în care nu am scris la ziar, imaginea blogului meu s-a schimbat și mi-a dispărut fotografia de acolo. Cred că programul a generat o fotografie în locul fotografiei mele, care era acolo, tot în colțul din dreapta, sus: nu știu ce reprezenta fotografia, n-am reușit să deslușesc, dar pe ea scria mare, mare: ”SĂRUTUL ÎNGERULUI”! Ieri, toată ziua, cine a intrat pe blogul meu, a putut vedea în locul chipului meu fotografia cu ”Sărutul Îngerului”. Astăzi dimineață era altă fotografie... Sărutul Îngerului a venit ieri, parcă spre a-mi mângâia nostalgia și a-mi aduce un mesaj de dragoste din tărâmurile care lucrează prin mâinile oamenilor, dincolo de conștiența lor. 

Voi continua să scriu pe blog pentru aceia dintre dumneavoastră care sunteți atrași de lumină, de conștiența de sine, care căutați, nu senzaționalul, nu amăgirea, ci lumina conștiinței și adevărul. Forțele binelui și ale răului, forțele întunecate și cele luminoase sunt aici, sunt în noi; ne luptăm noi cu noi înșine, conștientul cu inconștientul, lumina conștienței cu întunericul îngropat în inconștient, rațiunea cu absența ei, negativitatea emoțională se opune iubirii și a conștientizării. Omul se opune lui Dumnezeu și aceasta este sursa suferinței omenești, sursa întunericului și a iraționalității noastre. Dacă ați înțeles că a gândi contează, că rațiunea este imposibil să fie corectă în absența iubirii, că nu gândim rațional din emoțiile noastre negative, că iubirea s-ar putea să ne despartă de tot ce am știut că suntem, atunci știu că mă veți căuta în continuare. 

”Îngerul m-a sărutat ieri” și de aceea ”sunt aici pentru toți cei care vin la mine”. Vă iubesc!



sâmbătă, 1 noiembrie 2014

În fața Adevărului, inima e copleșită de iubire!




”Căutaţi Adevărul, căci Adevărul vă va face liberi”! Dar, oare, ce este Adevărul? Dacă vedem un om rănit, a spune că omul acela este rănit înseamnă a exprima Adevărul? Dacă un om minte sau fură, înşeală, trădează, or loveşte, a spune că el face aceste lucruri înseamnă a spune Adevărul despre care ne vorbea Isus? Căci noi privim spre lucrurile ce ni se prezintă evident în faţă şi credem că ele reprezintă Adevărul. Un bărbat sau o femeie privesc către indiferenţa partenerului de viață și spun: ”Acesta-i Adevărul; omul de lîngă minte este indiferent”! Privind către ”adevărurile” nenumărate ce populează experienţa vieţii de zi cu zi, a căror lipsă de frumuseţe, de bucurie, de dragoste, de speranţă şi de pace nu poate fi pusă la îndoială, credem că  ele reprezintă Adevărul, dar ele sunt ceea ce credem noi că-i adevăr, nu adevărul însuși.


Fiinţa umană se confruntă cu dilema evidenţei unui adevăr încărcat de suferinţă, care pare să împiedice transcendenţa sau percepţia Adevărului despre care ne-a vorbit Isus. Dificultatea aceasta face din noi nişte inocenţi, dar şi nevinovaţi, şi neştiutori, la fel de lipsiţi de vină precum copiii, căci firele realităţii suferinţei ne împiedică “viziunea”, ne absorb şi ne determină să fim “opaci în faţa Adevărului”. Când vedem lumea în suferinţă, automat mintea noastră vedea suferinţa ca pe un adevăr. Mintea noastră  “nu ştie” şi “nu poate” înţelege că suferinţa este o umbră, or că avem opţiunea interioară de a alege să vedem Adevărul pe care-l ascunde suferinţa. Căci cele pe care le pătimim, nu reprezintă altceva decât “vălul mental” care ne ascunde Adevărul! Umbra reprezintă o stare a minţii. În clipa fantastică în care mintea vede că are şi altă opţiune, în clipa în care mintea înţelege că orice stare sau situaţie de viaţă poate fi văzută cu ochii iubirii, ai milei, ai iertării,  ai înţelegerii şi ai echilibrului, Adevărul apare de la sine. Adevărul spiritual, adevărul Lui Hristos este Iubirea. Orice alt argument, orice piedică în calea iubirii nu face decât să îngroaşe vălul mental şi să ne arunce în prăpastia inconştienţei, a inocenţei, dar şi a nevinovăţiei. Alegerea continuă a suferinţei nu este o stare intenţionată. Ca urmare, omul este nevinovat pentru patimile sale, dar el resimte vinovăţia în subconştient  ca efect al abaterii sale de la Adevăr.


Calea către adevărul lui Hristos este un fel în care alegem zi de zi şi cu orice ocazie iubirea ca mod de a exista. Să abandonăm orice altă strădanie, fie ea obţinerea unor mari câştiguri omeneşti, fie dragostea altui om, şi să alegem în locul câştigurilor imediate percepţia vindecătoare a iubirii, a milei şi a iertării. Dacă un om pe care-l iubiţi cu disperare nu vă răspunde prin iubire, continuaţi să iubiţi omul acesta, căci iubirea pe care o simţiţi pentru el este Adevărul. Dacă pierdeţi şi dacă sunteţi trădaţi, or expuşi suferinţei, căutaţi sensul experienţei şi păstraţi în minte dorinţa neclintită de a iubi şi a ierta, căci acestea sunt trăirile Adevărului. Trăirile minţii sunt acelea ce ne crează “umbra”. Este inevitabil pentru un om să nu aibă umbră şi este inevitabil pentru o fiinţă să nu cunoască suferinţa. Dar, precum Lotusul ce se înalţă în albul său pur din noroi, dragostea ce nu ne părăseşte niciodată se poate ivi în toată splendoarea sa tocmai atunci când noroiul umbrelor ne poate copleşi. Lumina lui Hristos trece mai înainte pe drumul Crucii. Este şi drumul nostru, drumul umbrelor şi al patimilor ce ne duc direct şi sigur spre Adevăr. Ceea ce vedem în lume este percepție despre Adevăr, dar adevărul are virtuțile divine înscrise în sine, iar el spune că noi suntem și avem totul, doar că mintea se înconjaoră de umbrele proprii și, din pricina lor, nu poate vedea prezența adevărului aici și acum. El este însă, iar noi avem să ne deschidem către a-l percepe, a-l cunoaște, a-l înțelege și a ne elibera de umbrele pe care mințile noastre le crează, de percepțiile care ne arată adevărul minții, adevărul omenesc, percepțiile noastre despre adevăr  și nu... ADEVĂRUL.

Tot ce vedem în lume e adevăr perceput. Adevărul despre care ne-a vorbit Iisus se află dincolo de percepție, acolo unde doar inima pătrunde uneori și, când o face, e copleșită de iubire!


Articole publicate pe blogul personal