vineri, 14 noiembrie 2014

Dincolo de ...”absoluta singurătate”!

Trăiești uneori sentimentul fragilității absolute a omului din tine. Te simți atât de vulnerabil, atât de neajutorat, atât de singur în mulțime încât nu poți decât să te abandonezi trăirii. A atinge nesfârșita trăire a propriei singurătăți e un act de curaj, imposibil fără să tai – înainte de a păși în ea – tot ce te lega de lume. Legăturile omului din tine cu lumea sunt cele ce te țin într-un prizonierat inconștient, in care libertatea poate căpăta orice chip, afară de chipul ei autentic.

Dorințele și așteptările te leagă de lume și, fiindcă lumea poate răspunde întotdeauna parțial dorințelor și așteptărilor tale, ele sun cheile care te țin închis în lăcașurile întunecate ale existenței, în lăcașurile suferinței și ale neîmplinirii. Menținând dorințe și așteptări în relația cu lumea, nu poți cunoaște libertatea, iar fericirea ta e-o frântură, o clipă, o zi, o vreme oarecare...Să rupi legăturile omului din tine cu lumea înseamnă să încetezi să mai aștepți: să aștepți iubire, prețuire, ajutor, fericire. Să trăiești acest sentiment al fragilității, al singurătății totale, să simți cu întreaga ființă că nu vrei nimic și nu aștepți nimic de la lume înseamnă să fii liber de lume, slab și mic, fragil și singur printre oameni: abia atunci...ești liber. Nu să îndepărtezi lumea de tine, nu s-o respingi, nu s-o hulești, nu să-i contești inteligența, frumusețea, nu s-o disprețuiești și s-o critici e nevoie, ci să rupi ce te leagă cu adevărat de lume: nevoile, așteptările și dorințele tale. De o vei face, te va cutreira întâi  un devastator sentiment al singurătății, iar omul din tine se va simți smerit, neînsemnat și lipsit de apărare. Dar tocmai atunci vei descoperi că ai fost legat de lume prin dorințe și așteptări din pricina fricii tale de singurătate. Și...daaaaa, e adevărat,  omul din tine ar putea să se vadă singur în întreaga existență, abandonat de lumea întregă, dar -  în clipele dramatice ale absolutei singurătăți - Dumnezeu te îmbrățișează.


Cred că ”trauma de abandon” nu e omenească, nu e de aici, nu-i o poveste cu rădăcini în relațiile de viață, ci-i consecința separării noastre de Sine, de Dumnezeu. Probabil că vom rămâne continuu terorizați de frica de a fi părăsiți atâta vreme cât nu vom rupe legăturile cu lumea, care ne vrea puternici, măreți, eroi, deștepți, frumoși, care ne condiționează la fiecare respirație. Brațele Sinelui ne așteaptă să ne percepem neputincioși, fragili, neînsemnați și slabi, să ne simțim ca niște copii nejutorați pentru ca ele să ne ridice deasupra iluziilor minții. Tocmai când vom trăi sentimentul că suntem ”absolut” singuri, Dumnezeu e cu noi, căci în acea clipă transcendem tot ce-i omenesc. Frica de fragilitatea absolută, frica noastră de singurătatea absolută nu-i altceva decât frica de Dumnezeu! Frica de a fi singuri printre oameni, părăsiți de oameni este frica noastră de a păși către iubirea adevărată pentru oameni, acea iubire nemotivată de nevoi, de dorințe și de așteptări, acea iubire în interiorul căreia omul e fragil pentru ca Dumnezeu să fie puternic!

6 comentarii:

  1. Se intampla sa ramai singur,sa simti ca nu rezonezi cu nimeni din jurul tau,respingandu-i pe cei care vor sa te atraga,trecutul te urmareste,se repeta desi faci tot posibilul sa traiesti in prezent.Din pacate ,in timp simtirile se altereaza si incet incet devenim imuni oricaror mangaieri.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumim. Cu totul, Adevarat! 'Desertaciunea desertaciunilor, totul e desertaciune.' Singura mangaiere autentica, singura LIBERTATE, DRAGOSTE, BUCURIE, in bratele lui Dumnezeu!

    RăspundețiȘtergere
  3. Florina Savu - Ce spui tu este expresia singurătății omului; când omul devine imun la orice mângîiere e o situație omenească, dar și din ea putem țâșni către Dumnezeu, și ea poate fi o motivație pentru ca Dumnezeu să ne atingă, să ne mângâie și să ne arate adevărul. Nimic din ce e omenesc nu e consistent. Omenescul e schimbător, schimbarea este inevitabilă. Singur ...cu Dumnezeu înseamnă absența singurătății, conștiența cu privire la faptul că percepem singurătatea doar din Egoul nostru. În Realitatea divină, singurătatea nu există, ea e plină de iubire și de divinitate, e plină de pace și de lumină. Acest nivel de exerimentare este unul deosebit de înalt; scriem despre el pentru ca mintea să știe unde este posibil să ajungem, ce este posibil să atingem atunci când ne căutăm pe noi înșine cu adevărat și-l căutăm pe Dumnezeu. De la acest nivel, nu mai există nimic ce nu poate fi iubit: iubirea e în Sine, nu afară. Iubirea de afară e o reflecție a celei interioare, nu invers. Egoul operează invers; el crede că iubirea e afară, la ceilalți, că el din pricina altora n-o poate avea, el o caută la parteneri, la copii, la alții, mereu la alții. Până ce atingem singurătatea plină de Dumnezeu nu avem experiența iubirii, o pierdem mereu, trăim dezamăgirea și insuficiența...
    Mulțumesc pentru comentariu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ionuț, mulțumesc pentru apreciere. Mă bucur că ai un asemenea nivel de percepție.

    RăspundețiȘtergere
  5. Consider ca ati scos in evidenta elementul esential ,care lipseste multora dintre oameni , ce reuseste sa infrunte Fricile , Grijile , Singuratatea , Abandonul samd . Acesta fiind ....CURAJUL de A FI TU INSUTI (INSATI ) in orice situatie ivita in viata.Cum se capata acest CURAJ ? Consider ca una din metode este aratata si in titlul blog-ului : "Pasi catre tine insuti " ....facuti cu Sarguinta si Perseverenta. Va multumesc pentru TOT si TOATE . Va imbratisez.

    RăspundețiȘtergere

Articole publicate pe blogul personal