Faceți căutări pe acest blog

luni, 10 martie 2014

De ce mintea se agață de tot ce ”ESTE” și ”ȘTIE”?




Cristina Niculescu; ”Draga mea Maria, ca intotdeauna, randurile tale nu numai ca imi merg la suflet dar sunt hrana pentru el exact cand am mai mare nevoie de asa ceva. E foarte real tot ce ai scris. Eu traiesc acum nu doar aceasta puternica intentie de a lasa mintea sa se prabuseasca (si bucuria ca am identificat acest scop care in sfarsit sa imi aduca starea de pace neconditionata, daca voi reusi...) dar si frustrarea de a nu sti cum sa las mintea sa se prabuseasca. Ori de cate ori incerc, ea se agata cu sete de tot ce este si stie si imi provoaca situatii de viata ca sa se hraneasca in continuare, iar eu raman confuza... Cum sa reusesc sa imi las mintea sa se prabuseasca”?

Am preluat de pe pagina mea de Facebook întrebarea Cristinei, care-i interesantă și, cred eu, este întrebarea oricărui om care a descoperit într-o zi că mintea sa e cheia poveștii de viață pe care o trăiește. Întrebarea a apărut după publicarea articolului meu  ”Lasă minteasă se prăbușească” din Jurnalul Național. Răspunsul era cuprins în articolul menționat, dar – în același timp- el este cu mult mai amplu, nu pentru că sufletul omenesc ar avea nevoie de răspunsuri ample, ci tocmai pentru că mintea însăși are nevoie de ele. Pentru a înțelege mintea și modul nostru de funcționare în lume avem nevoie de o decizie, de o alegere conștientă, de un sacrificiu, dacă vreți( deși e impropriu spus, căci sacrificiul înseamnă renunțare forțată; avem nevoie să ne asumăm situația noastră din prezent, oricare ar fi ea și să pornim, precum Hoinarul din legendele
lumii, în căutarea noastră de sine; asumarea  presupune că, orice vom pierde pe drum și orice vom găsi pe el, bine, rău, frumos sau urât trebuie asumat). A-ți lăsa mintea să se prăbușească nu presupune – așadar – un efort minim, e un efort spiritual pentru o viață. Mintea e prețioasă atunci când o folosim corect, atunci când înțelegm că noi suntem ”șefii ei”, nu invers. Problema fundamentaă a minții omenești , a noastră, deci, este aceea că noi ne credem victimele minții noastre și, din cauza asta, victimele emoțiilor, ale trăirilor noastre. De ce spun asta?

Pentru că noi chiar așa trăim; haideți să luăm un exemplu. Simțim frică de ceva. Frica e o emoție, o resimțim ca pe o presiune, care ne poate chiar paraliza, poate fi atât de puternic resimțită încât ea să ne ghideze reacțiile, răspunsurile din comportament, faptele. Unui om căuria îi este frică să meargă cu avionul nu-i poți da o explicație logică, care să-l ajute; nu așa de ușor. Frica îl apasă cu atâta forță, el simte o frică soră cu disperarea și, o dată cu frica, zeci de gânduri îi spun că avionul se va prăbuși, că el va muri, că s-a întâmplat cândva undeva ceva...Mintea îi va justifica emoția, iar emoția îl va stăpâni în așa manieră încât va fi stăpâna lui. Mintea negativă îl stăpânește pe omul furios în clipa de furie. Mintea îl va stăpâni pe om în clipa de suferință intensă din dragoste sau în fața pierderii unei ființe dragi, sau în fața unei frici de pierdere. Vedeți, subliniez faptul că  nu-i nevoie pentru minte să se întâmple lucruri rele. Ea reacționează la gândurile proprii, la ceea ce noi înșine ne imaginăm ca fiind real, cu tot atât de mare putere ca și atunci când lucruruile se întâmplă concret. Mintea reacționează la propriile imaginații , la ceea ce singură afirmă că-i real, făcând totul ca și cum ar fi real. Înțelegerea acestui proces ne poate ajuta în mod esențial în procesul de prăbușire al minții noastre distructive. Pentru că tocmai reacția minții la imaginar e problema noastră fundamentală, fiindcă imaginațiile ne parvin adesea din inconștient, unde experiențele noastre din trecut sunt stocate și înregistrate. Cu alte cuvinte, emoția e experiență înregistrată, iar caracterul ei negativ, apăsător provine din erorile noastre de percepție din trecut. Este exact ceea ce ne trage înapoi continuu atunci când ne dorim să ne purificăm mintea; erorile noastre de gândire apar la suprafața conștienței sub forma diferitelor emoții, anunțându-ne în exact aceeași fracțiune de secundă, că avem în subconștient percepții eronate. Noi le tratăm ca pe informații veridice, noi ne luăm emoțiile drept adevăr(uneori ele chiar ne arată în lumea fizică imagini care confirmă acel adevăr) și de aceea ne lăsăm ghidați de fricile noastre, de îndoielile noastre, de mânia noastră, de gelozie, de ură, de răzbunare sau de trăiri prin care ne hrănim suferința.

Pentru ca mintea negativă să piardă energie și emoțiile grele să-și micoșoreze inerția, trebuie să înțelegem că noi suntem stăpânii noștri și ai minții noastre și că, ceea ce ne trage înapoi, este ”doar experiența din trecutul nostru”, care – s-a descoperit mai nou – este codificată și în creier sub forma unor scheme biologice, care corespund unor obiceiuri de reacție. Cu alte cuvinte, trebuie să ne creăm obișnuințe noi de reacție, care să le înlocuiască pe cele deja existente în toate sistemele noastre interne; fizic, mental, emoțional. Dacă ți-e frică de avion, de exemplu, trebuie să știi că frica din trecut, pe care ai folosit-o ca pe un sistem de autoapărare împotriva morții, nu-i altceva decât o eroare de percepție, dedesubtul căreia se ascunde frica de moarte. Corectura acestei frici presupune o perioadă de timp în care vei fi nevoit să înfrunți energia emoțională acumulată în trecut privind această problemă; frica de pierdere a vieții. Așadar, să înfrunți lupul înseamnă întâi să accepți să mergi prin pădure, direct la întâlnirea cu el. Vei continua să simți frica, dar nu te opi, fiindcă te-ai oprit mereu de frică; acum treaba ta e să creezi în creierul tău o altă scemă de reacție. Acum trebuie să mergi înainte, chiar dacă simți frica. Asta-i mintea neprăbușită: în ea sunt spaimele, durererile, interpretările noastre imaginare, ale căror conținuturi vin din copilărie, din toate întâmplările care ne-au înfricoșat. Procesul pe care-l avem de parcurs e dificil, dar presupune o repunere la locul corect al propriei noastre gândiri raționale, logice și , nu în ultimul rând, o repunere în scena lăuntrică a existenței, a vieții, care ne vrea vii, nu morți. Negativitatea emoțională ne blochează puterea de a trăi frumos, de a simți frumos, de a ne bucura de viața aceasta. Când Cristina spune; mă întorc în confuzie, asta spune; emoțiile trecutului sunt acolo încă, le simte și crede că ele nu pot fi depășite. E doar o schemă neuronală care trebuie schimbată prin repetarea perseverentă a unui comportament nou. Până ce schema neuronală se va schimba, vom resimți emoțiile care ne trag în jos și ne fac să credem că este imposibil să ne bucurăm n această viață sua să facem un lucru nou; de exemplu, să mergem cu avionul!  Vindecarea noastră are loc atunci când făcând un lucru, care odinioară ne crea frică, îndoială, suferință  de orice fel, respingere etc, ne sițim liniștiți complet și avem încredere că totul e bine, fără să mai apară emoția teribilă din trecut! Fără a ne schimba obiceiurile în mod premeditat, însă, vom fi predispuși să repetăm toate experiențele vieții sub forma emoțiilor, chiar dacă în exterior le vom trăi ân relația persoane diferite, iar evenimentele ne vor părea diferite. Multe dintre articolele mele din trecut conțin explicații pentru acest fenomen, inclusiv unul mai recent, numit ”Nemuritorul copil din noi”!  Era acolo descrierea fenomenului care face ca noi să trăim în emoțiile copilului interior până la adânci bătrâneți dacă nu ne schimbăm obiceurile emoționale care ne fac rău! Practica autosugestiei pozitive și practica percepției pozitive deliberate ne ajută foarte mult să întrerupem alimentarea cu gânduri distructive a propriului subconștient.  Ceea ce spunem chiar și în gândurile noastre tainice contează tocmai pentru că se înregistrează în noi și devine apoi emoția noastră. Practicați gândirea pozitivă, schimbați gândul  negru cu gândul ”alb”, ca să spun așa, și căutați să faceți întotdeauna bine în jurul vostru, să dăruiți, să iubiți, să fiți frumoși. Orice alegere diferită, orice alegere care sprijină viața mai dărâmă o cărămidă din mintea noastră irațională, negativă și ne ajută să iubim dincolo de toate condițiile, dar după un efort masiv pe care trebuie să-l facem în relația directă cu propria minte!


@@

E un articol lung, dar tocmai de aceea l-am scris pe blog; să aveți timp să vă gândiți, să-l studiați și să practicați ulterior. Atenționarea mea esențială se referă tocmai la practică; mulți oameni citesc excesiv, dar uită de îndată ce au citit și nu practică. Fără practică nu este posibil să înțelegem pe ce lume trăim și , mai ales, să înțelegem, cât de mult depinde și lumea de ceea ce facem noi în interiorul nostru.

sâmbătă, 1 martie 2014

Când vine vremea înfloririi

Tuturor cititorilor mei le doresc să...înflorească în primăvara asta!


Autor: Maria Timuc01 Oct 2010 - 00:00
Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine ine­vi­tabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coa­cerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre ma­rile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una... a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ri­di­cole ori tocmai bune de evitat. Min­tea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăb­dă­toa­re, îmbufnată priveşte necontenit că­tre pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă ne­mul­ţu­mirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii în­floresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni, dăm roade di­ferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceas­ta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bu­cu­ra în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu­rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai toleran­tă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a reali­zat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.


@@

Dacă tot vine primăvara, iată un articol de-al meu despre ”Înflorirea noastră” în diferite feluri; despre înflorirea minții, a sufletului, a existenței! Textul a apărut în Jurnalul Național în octombrie 2010 și a fost selectat între timp pentru examenul de  bacalaureat -  proba orală - de la Limba și literatura română. 
Vă doresc ”primăvară interioară” în primăvara asta și nu uitați, putem și noi să înflorim dacă alegem aceasta! Urarea se adresează cititorilor mei de pe blog, de pe Facebook, de pe Google, de pe site-urile care urmăresc ce scriu și din toate colțurile lumii...Cu multă iubire pentru voi toți...

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...