luni, 11 noiembrie 2013

Mintea...ne minte că suntem singuri!



E cam ...toamnă, cam cenușiu afară.
Azi am pus la cale o întalnire cu un prieten; ”Să-l inivitam și pe X, că e cam singur”, mi-a spus el! ”E cam singur”, asta mi-a ramas în ganduri, in vreme ce ma intrebam ”ce inseamna sa fii cam singur?” si dacă nu cumva e o stare pe care o alegi, mai mult sau mai puțin conștient? Vremea asta încețoșată, acompaniată de o adanca liniste, după o dimineata ce parea să persiste zgomotos în preajma mea, mi-a amintit că se vor aprinde curand luminile lui ”Craciun” pe strazi pentru a ne aminti că și întunericul poate fi învins, compensat și chiar plăcut. Dar, tot în zodia lui Crăciun e și ”singurătatea”, tot aici, în partea aceasta a anului, oamenii se pot simți mai singuri, nu pentru că ar fi mai singuri decat în restul anului, cat pentru că e mai persistent și mai evident faptul simplu că mulți alții ”au pe cineva”! Mai e și vremea cenușie, lumina slabă a zilelor, care impresionează creierul și-l predispune la dispoziții pline de nostalgie.
Oare chiar suntem noi singuri? E ”singurătatea” un destin al ființei, e o realitate starea de singurătate, e în ea o vibrație ce ne face să ne treacă fiori de frig și să ne indispună pană acolo unde sfarșim prin a deveni mai singuri decat suntem, de fapt? E în singurătatea noastră și o ”plăcere” ascunsă, poate una ce ne hipnotizează să ne hrănim mental și emoțional dintr-o stare de victimă, din acea victimă, care pretinde că realitatea dezgustătoare sau doar apăsătoare a singurătății e  impusă, predestinată sau e o stare conjuncturală, pentru care poate fi învinuită lumea înconjurătoare? Nu cumva ne ”place” inconștient să ne credem singuri uneori, nu cumva ne umezim mustățile de plăcere la gandul că alții ne fac singurătatea, ei ne exclud, ei ne spun ”nu”, ei nu sunt destul de buni, ei nu comunică, ei sunt superificiali? Alții nu ne iubesc, alții nu ne sună, ne ne caută, nu ne răspund...și gata, starea noastră de victimă s-a preparat!
Noi am fi mai puțin singuri dacă am accepta că ...alegem să fim așa. Și atunci cand chiar am fi singuri am intra cumva în comuniune cu Sinele nostru, ne-am auzi mai mult pe noi înșine și ne-am putea simți pe noi, cei pe care-i evităm, de fapt, alergand prea mult, traind prea zgomotos, cautand in afară ceea ce găsim întotdeauna în interior. Singurătatea e o experiență subiectivă, o experiență care poate fi trăită ca întalnire cu Sine, ca reantregire de sine, deci ca bucurie și ca izbandă a luminii din noi, oricat de întunecate ne-ar fi zilele sau toamnele. E cineva cu noi întotdeauna, e cineva pe care nu-l putem trăi...în afara singurătății, în afara liniștii interioare, în afara bucuriei fără motiv, în afara cauzelor de bucurie ce se nasc în experiența vieții. E un infit în noi, un inifnit de lumină și iubire, spre care putem păși, pe care-l putem trăi și-i putem atinge visul doar...în bucuria singurătății.
Prezența altor oameni nu-i o garanție a sentimentului de a fi împreună. ”A fi împreună” și ” a fi cu Sine” e forma supremă a comuniunii, este adevărul din care nu putem percepe singurătatea. În afara acestui fel sublim de a fi împreună, oricand ne putem simți singuri, și dacă ne rotim prin mulțimi. Egoul se va hrăni din starea noastră deconectată de la sine, ne va arăta că suferința singurătății ne vine din deconectarea de Sine și nu pentru că singurătatea noastră e reală. Egoului îi plac vinovații, îi place vina de orice fel, îi place victima și o hrănește cu motive, motivații și ganduri, pe care noi trebuie să ni le autodezvăluim și să le vindecăm. Oricand putem fi cu cineva, cu altcineva, dar - dacă nu suntem cu cineva - e pentru că Egoul ne șoptește că fericirea noastră ar fi completă dacă am fi cu cineva anume, cu un el, cu o ea...Asta-i păcăleala ”singuraticului”, căci el nu acceptă să fie acolo unde este, cu cine vine în acea clipă, ci ...are o dorință de fericire și un nume pentru cel sau cea care-i poate rupe lanțul singurătății! În realitate, existența și divina Prezență ce-o animă, ne aduce mereu ceva, pe cineva, chiar nouă pe noi înșine, sugerandu-ne continuu și repetat că nu suntem niciodată singuri! Suntem doar deconectați de la Sinele nostru și inconștienți de ființele ce ne stau aproape, tocmai pentru ca noi să conștientizăm că ele, oricine ar fi, sunt CINEVA, că-n fiecare cineva există Dumnezeu și, dacă acela e atunci și acolo, atunci mintea ne minte că suntem singuri!

4 comentarii:

  1. cu singuratatea este ca si cu Venetia,-ti e frica sa o vizitezi pentru a nu-ti ucide Visul.Te sarut, Maria.Ai ramas același Om pe care il stiam .melania cuc

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc, Melania. Sunt bucuroasa pentru ca ai..reaparut si imi amintesti de vremuri frumoase. Si eu imi aduc aminte de tine cu mult drag, ca de o fiinta blanda si minunata. Te imbratisez si, cine stie, poate ne vedem intr-o zi!

    RăspundețiȘtergere
  3. Iti multumesc din suflet, Maria!!!!
    A meritat din plin asteptarea! :)
    ...si urmatorul e SUPERB, simplu si concret...
    Asa sa ne ajute Dumnezeu,
    te imbratisez cu drag, mii de multumiri, si parca tot nu e de ajuns...!!

    RăspundețiȘtergere
  4. V-am dat share pe MUZICĂ&PRIETENIE noi îți mulțumim aveți un suflet minunat

    RăspundețiȘtergere

Articole publicate pe blogul personal