vineri, 27 aprilie 2012

Despre vină

”De fiecare dată când luăm hotărârea de a înceta să mai condamnăm faptele unei persoane și încercăm, în schimb, să o înțelegem, propriul nostru depozit de vină inconștientă se micșorează”, spune David Hawkins în cartea sa ”Vindecare și recuperare”(Ed. Cartea Daath), o carte pe care v-o recomand, pentru că veți găsi în ea diferite tehnici de vindecare, insolite, într-un anume fel, dar cunoscute, altfel, căci noi le folosim instinctiv în momentele de viață dificile. Tehnicile de depășire a fricii sunt, poate, unul dintre cele mai bune daruri ale acestei cărți, fiindcă frica, așa cum veți vedea la Hawkins, chinuie pe toată lumea, în diferite feluri și în diferite împrejurări de viață. Una dintre emoțiile ascunse sub frică este vina, ne spune Hawkins, care – iată – nu provine neapărat din faptul că noi facem lucrurile bine sau rău, că greșim sau că nu greșim la nivelul faptelor, al alegerilor de viață, cât au o sursă interioară, în mintea și în emoțiile omului. Judecata noastră, dreaptă sau nu, naște vina, iar vina naște frică în noi, ne spune Hawkins și aș vrea să subliniez în mod deosebit legătura dintre frică, vină și judecată. De ce aș vrea să subliniez? Pentru că aceste trăiri aparțin speciei umane, iar ea, specia, luptă lăuntric sau în exterior cu forțe și concepte cu totul diferite decât cele amintite aici, axa judecată – vină – frică. Noi, oamenii, vrem să ne vindecăm de frică prin acțiuni, prin fapte bune, prin corectarea greșelilor și acest lucru nu-i rău, dar – iată –nu-i suficient, căci, fără a fi eradicată cauza, adică judecata mentală, noi ne vom confurnta din nou și din nou cu frica și vina inconștientă, ale căror consecințe, în interior, în psihologia noastră, în corp, ca și în viață continuă să producă efecte și consecințe distructive. Pentru ca frica, de orice natură ar fi ea, să piardă energie și puterea pe care o are asupra noastră, avem nevoie să înțelegem importanța renunțării la ”judecată”, critică, ostilitate față de noi înșine și față de alți oameni. În locul judecății, să ne folosim rațiunea pentru a înțelege. Iată înlocuitorul judecății; înțelegerea. Și asta-i de subliniat! Sigur că, pentru a înțelege avem nevoie de exercițiu spiritual, avem nevoie să practicăm iertarea și acceptarea. Dar putem să ne punem și întrebări de genul ”la ce-mi folopsește să critic acest om sau această situație”? Dacă vom înțelege că judecățile noastre nu ne fac mai deștepți, criticile la adresa altor oameni nu ne sunt de folos în mod real (cu toate că lumea pare a exista pe baza criticii, iar critica pare a fi eroul de succes al vremurilor noastre, cel puțin la exterior!), vom simți mai puțin impulsul de a critica, de a judeca și a găsi vinovați. Lumea judecă, dar asta costă; rezervorul de energie negativă inconștientă se mărește și produce evenimente mai devreme sau mai târziu. În relația cu ele se trezește frica, se trezește vinovăția și se trezește judecata iarăși și iarăși. Dacă ne-am judeca mai puțin, dacă am înțelege mai mult lumea și am accepta-o așa cum este, s-ar putea să simțim mai puțină vină și mai puțină frică. Este posibil ca asta să ne ridice energetic și să ne fie călăuză pe drumul către iubire, bunăvoință și înțelepciune. Lumea din jurul nostru ne va da tot timpul motive de a avea probleme. Lumea ne va provoca mereu, mai mult sau mai puțin, dar ar putea fi important ca noi să ajungem în punctul în care să nu ne mai fie atât de frică de ceea ce se întâmplă în lume, de provocările pe care ni le oferă oamenii apropiați, de pierderile și problemele noastre, de vreme ce frica de toate acestea s-a diminuat prin renunțarea la puterea judecătorului din noi. Hawkins spune că noi folosim frica drept forță protectoare și credem că ea ne ajută să evităm problemele, când, de fapt, frica ne atrage problemele și ar putea fi una dintre cele mai mari cauze ale lor. Așadar, să înțelegem mai mult, să judecăm mai puțin înseamnă să ne simțim mai nevinovați, așa cum suntem, de altfel, și să ne apropiem mai mult de adevărata păutere care ne spirjină viața; Sinele nostru divin.

miercuri, 4 aprilie 2012

Cu inima-n lăcașul rugăciunii

Oamenii au capacitatea interioară de a se ruga în două ipostaze complet diferite; fie în clipele cele mai negre, mai disperate ale vieţii lor, fie în momentele în care sunt conectaţi..la frecvenţele înalte ale iubirii şi ale rugăciunii. Neputiinţa de a ne ruga este obişnuită, adesea inconştientă, iar atunci cînd apare în conştiinţă este trăită ca o disperare, ca o stare alarmantă a fiinţei, ca un sentiment de pierdere şi îndepărtare de lumină. Sunt perioade în viaţa noastră în care ne rugăm cu uşurinţă, starea de rugăciune se află în minte continuu şi atunci avem puterea de a ne ruga deopotrivă în tramvai, pe stradă, la iarbă verbe, într-un magazin aglomerat, într-o biserică sau în toiul unei petreceri. Sunt şi perioade în care rugăciunea dispare din interioul nostru; mintea rătăceşte, sentimentele rătăcesc şi noi ..mergem prin viaţă ca şi cum am merge prin întuneric, aproape bîjbîind. De ce, oare, nu mai putem să ne răgăm atunci cînd simţim persistent că nu putem? Cum se face că ne încurcăm în cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru” şi ne trezim că mintea se gîndeşte la cu totul altceva chiar atunci cînd noi spunem rugăciunea? Este absolut evident că uitarea aceasta nu este o întîmplare. Rugăciunea nu poate fi făcută oricînd şi nici de către oricine pentru că puterea de a ne ruga se află într-un “cîmp” anume..Într-un cîmp în care predomină credinţa, iubirea, speranţa, curajul, lumina şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu drept călăuză a vieţii. “În Casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt”, spunea Isus. “Lăcaşul rugăciunii” cere să locuieşti cu mintea şi cu inima în el pentru a te putea ruga. Dacă tu locuieşti, însă, în “casa urii, or a fricii”, dacă locuieşti în casa suferinţei mentale este ca şi cum ai locui într-o groapă de gunoi, dar ai vrea să vezi din ea marea şi florile minunate ale cîmpului. Conştiinţa noastră nu poate accesa bucuria, or puterea de a se ruga dintr-o stare..în care lipseşte bucuria şi credinţa în intervenţia divină. În casa fără ferestre nu intră soarele; astfel, nici în mintea întunecată nu poate intra starea de rugăciune. De aceea nu mai putem spune nici “Tatăl Nostru”, o rugăciune pe care ştim din copilărie. Uităm pentru nu suntem conectaţi la..lăcaşul rugăciunii. ŞI tocmai uitarea aceasta trebuie să ne ajute; să insistăm, să repetăm din nou şi din nou rugăciunea, să persistăm în gînduri plăcute, frumoase şi-n dorinţe de bine pentru toată lumea, pînă ce mintea se va restabili în “lăcaşul rugăciunii”. Neputiinţa de a ne ruga este un semnal de alarmă, care ne vorbeşte despre căderea minţii noastre din lumină. Mintea nu poate primi gînduri plăcute dintr-o minte întunecată. Noi nu locuim numai în case, în apartamente, în colibe, or pe străzi; locuinţa noastră autentică se află în interior. ŞI, după cum ne sunt gîndurile, aşa ne este..lăcaşul lăuntric. Rugăciunea se află într-un lăcaş luminos al conştiinţei umane; cine-l accesează cu adevărat îI va cunoaşte şi efectele benefice..Tot în lăcaşul de lumină al conştiinţei se află dragostea, credinţa în Cristos, frumuseţea, înţelepciunea, iertarea sau bucuria.
Articole publicate pe blogul personal