marți, 28 februarie 2012

Vindecătoarea sinceritate

Am observat în ultimul timp un copil de patru ani, care spune ”Mă doale bulta”, când ar vrea să spună ”nu vreau să mănânc” sau ”nu-mi place să mănânc asta”. Copilul de patru ani a învățat, deja, să nu fie sincer. El se protejează prin mica minciună, evită să fie certat și evită să spună că nu-i place mâncarea cu pricina.
Poate că un soi de copii de patru ani rămânem și noi, fie și dacă ajungem pe la 80 de ani. Cu timpul, însă, lipsa de sinceritate se elevează, devine mai pronunțată, devine un tipar care se ascunde chiar și de noi înșine. Cu timpul, durerea de burtă devine chiar reală. Te doare burta când nu-și place să mănânci ceva, or nu-ți place atitudinea unui om. Te doare burta când nu vrei să mergi la slujbă, să înveți sau să faci dragoste cu omul iubit. Sigur, uităm că pe la patru ani nu puteam să spunem ce anume ne doream cu adevărat; că ne place, că nu ne place un lucru. Copilul de patru ani umblă cu noi o viață întreagă și se manifestă sub forma diferitelor dureri fizice, a diferitelor problemele de viață, cauzate - în fapt - de lipsa noastră de sinceritate.

Tocmai pentru că lipsa sincerității cu noi înșine poate sta la rădăcina unor comportamente, atitudini, alegeri, dureri fizice sau emoționale, a ne recupera sinceritatea față de noi înșine ar putea fi un pas decisiv către vindecarea copilului interior, nevoit să pretindă la patru ani ”că-l doare ceva” când ”nu vrea ceva”. Ce nu vrei să faci, ce-ți displace când te doare ceva? Când ești tulburat, te simți singur, te doare capul, ți-ai scrântit piciorul sau cine știe ce altă problemă te frământă, ce nu vrei, de fapt, ce nu-ți place, ce respingi? Să restaurezi adevărul în tine ar putea ajuta la vindecare. Să fii sincer cu tine înseamnă să știi exact ce vrei, ce nu vrei, ce-ți place, ce-ți displace, să ai conștiința clară. Clarificarea și sinceritatea au rădăcini identice, sunt ca florile ieșite din același bulb. Sinceritatea lucrează asupra câmpului nostru mental, emoțional și fizic și face să dispară durerile, care n-au fost altceva decât un limbaj al copilului din noi, un fel în care am spus o minciună pentru a ne apăra adevărul. Să știi exact ce vrei, nu simbolic, nu prin durerea de cap, de burtă sau de picior te poate scăpa de împricinatele dureri, fiindcă ele nu mai au motiv să persiste atâta vreme cât mesajul adevărat este, deja, conștientizat, asumat și afirmat. Sinceritatea este vindecătoare și încă una care nu cere bani. Sinceritatea poate vindeca o mulțime de dureri pe care le-am imaginat în copilărie pentru a ne apăra adevărul, care-i supăra pe adulți.

luni, 20 februarie 2012

Când picură...ploaia

Cîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate. Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane. Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer.
Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului. Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire. Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire. A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii. Ne nervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă. Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.
Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale. Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa. Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire. Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.

marți, 14 februarie 2012

Cel ce poate darui

Ni se pare uneori că nu mai putem supravieţui fără o fiinţă anume, fără o casă, fără o slujbă sau fără..un acaret oarecare. Ne simţim răniţi adînc în călcîiul care ne aduce deplina sugrumare şi trăim atunci ca şi cum ne-am prăbuşi cu un spersonic. Nebunia face ca noi să reacţionăm adesea disproporţionat chiar pentru flecuşteţuri, să ne cuprindă toată disperarea pentru cinci lei pierduţi, cum o notă de patru pe care o ia copilul la şcoală să se facă drama dramelor. Avem un talent nesăbuit al disperării. Zbaterea noastră ne ajută să ne justificăm statutul de victimă a altora, a vieţii, a copiilor, a nevestei, a amantului, a societăţii sau a..sorţii. Şi aceasta fiindcă n-am recunoşate în ruptul capului că nu avem capacitatea de a fi fericiţi. Cînd apare în viaţa noastră un..surîs oarecum liniar al zilelor, al nopţilor, o abordare banală a mişcării şi a trăirii, ne plictisim..amarnic.
Furaţi de iluzia că ceea ce este interzis ne aduce fericirea, începem o goană nebună după obiectul..cu pricina şi-n plină desfăşurare a evenimentelor ne rupem genunchii, sufletele, minţile, poalele şi picioarele, uneori chiar vieţile..
Facem infarct pentru un salariu pierdut, ne apucă durerea de ficat pentru o faţă de masă pătată, ne credem în iad de îndată ce..ne părăseşte ixulescu. Nu mai avem deloc simţul adevăratei drame şi al adevăratului necaz, pentru că majoritatea dintre noi n-au trăit vremuri de război, n-au smuls rădăcini..de plante să le arunce în oală, n-au avut copilul..la urgenţă niciodată şi nu s-au trezit ei înşişi într-o stare limită. Aceste drame există aproape de noi, se desfăşoară permanent şi constant. Mulţi oameni suferă de foame, de frig, mulţi oameni..se luptă cu moartea şi mulţi luptă într-adevăr cu viaţa.
Noi, cei de pe margini, putem măcar să observăm în trecere acestea, atît pentru a întinde mîna să-i alinăm pe cei ce suferă, cît şi pentru a înţelege cît ne alintăm cînd ni se pare că se dărîmă mapamondul. A privi prin comparaţie devine alinător şi capătă chiar un iz de privire mistică, acea privire care să ne ajute, totuşi, să înţelegem că ne lipseşte doar ceea ce vrem să credem că ne lipseşte. Cel mai adesea lipseşte capacitatea de a ne conecta la firul fierbinte al realităţii şi a arunca un ochi..plin de generozitate către ceilalţi. A ne plînge de milă este..un obicei. A ne fi milă de alţii..este ceea ce ne ajută să scăpăm de obicei. Pentru că, ocupat cu mila pentru altul, uiţi să-ţi mai fie milă de tine şi atunci devii mai eficient în a..trăi decît în a te preface că trăieşti. Dar noi, în numele milei de sine, le dăruim oamenilor aropiaţi multă suferinţă, precum şi reproşul că ei nu izbutesc să ne facă fericiţi. De fapt, nimeni nu ne aduce fericirea pe tava cu ceai. Fericirea este o licoare fermecată pe care o are cel ce mai întîi o poate dărui.

joi, 9 februarie 2012

Eșec în lume, succes în noi înșine

Dacă ești liniștit se poate ca lumea neliniștită să nu te placă. Să te evite. Să te creadă prost sau nesigur pe tine. Dacă vrei să ai mintea liniștită, cei neliniștiți nu-ți pot recunoaște starea. Așa cum, dacă ești frumos, foarte frumos în tine însuți, dacă faci un pas înapoi din calea conflictelor, a războaielor și a judecăților lumii, cei implicați în toate aceste manifestări neliniștite nu te pot recunoaște.
Să fii în lume înseamnă să fii ca lumea, iar dacă nu ești ca lumea, dacă nu ești continuu neliniștiti, dacă nu lupți, dacă nu te opui, dacă nu strângi din dinți și nu te lamentezi, dacă nu judeci și dacă vrei ca toți să câștige, când cei angrenați în conflicte vor să câștige doar tabăra lor, ești privit ca unul ”în neregulă”. Ceva nu-i în regulă cu tine, îți spun ei. Se poate să te creadă umil și pasibil de umilință, se poate să te vadă în culori sumbre și să te catalogheze drept...unul fără personalitate.

Dar acesta-i prețul bunătății și prețul evoluției spirituale. Să privești cu înțelegere, cu răbdare, cu înțelepciune și cu acceptare către toate manifestările umane, să accepți că ele au un sens, să-ți asumi starea de izolare la care poți fi supus din pricina tranformării tale interioare. Căci omul tranformat, omul frumos, omul blând, omul spiritual nu este neapărat și un om de succes în lume. Succesul în lume presupune aproape întotdeauna să fii ca lumea. Cel ce critică mai mult, mai dușmănos și mai năpraznic se poate să aibă un mare succes în lume. Cel ce lovește fără milă se poate să fie căutat în lume. Succesul în tine și succesul în lume sunt, iată, două dimensiuni diferite ale experineței umane. Pentru omul spiritual, succesul înseamnă creșterea interioară, puterea extraordinară de a accepta lumea așa cum este și a-i înțelege tarele, iar atunci când se întâmplă asta nu mai simțim altceva decțt compasiune pentru toate manifestările umane. De ce? Pentru că omul spiritual înțelege că oamneii nu pot fi și nu pot face decât ceea ce sunt și fac în fiecare clipă.

Succesul spiritual se poate să ne îndepărteze de lumea tumultuoasă, dar să ne apropie de lumea iubirii, a înțelepciunii și a înțelegerii. Succesul spiritual se poate să ne extragă din caruselul lumii, să ne îndepărteze de lucrurile pentru care luptă lumea, de dorințele care contează atât de mult pentru lume. Cine optează pentru succes spiritual optează pentru cunoașterea de sine și, aproape întotdeauna, pentru schimbare radicală a sistemului de valori. Omul spiritual nu mai gândește ca omul din lume, nu mai simte ca omul din lume și nu mai trăiește la fel, chiar dacă privindu-l sau avându-l prin preajmă nu-ți dai seama care-i diferența. Existența și experiența spirituală nu se află în alegerea tuturor oamenilor pentru că, pe drumul către noi înșine trebuie să ne dăm jos măștile, să ne arătăm nouă înșine așa cum suntem, să simțim compasiune pentru noi înșine și să trecem peste un mare șirag de renunțări, deopotrivă interioare și exterioare.
Se poate ca mulți dintre noi să mergem pe cărarea spirituală, dar cu speranța ascunsă că vom găsi o putere,o energie, o stare anume care ne va aduce fericirea nesfârșită, or că Dumnezeu însuși ne va îndeplini anumite dorințe omenești. În această fază avem , încă, drum lung de parcurs până la omul spiritual din noi înșine. Succesul spiritual nu ne va adăuga conturi grase în bancă, nici nu ne va aduce partenerii visați sau slujba din poveste, căci succesul spiritual presupune o victorie a forțelor conștiente asupra celor inconștiente sau o victorie a noastră asupra nouă înșine.

Ne luptăm cu atașamentele noastre omenești, ne dezvelim chipurile neplăcute pe care le-am ascuns o viață întreagă, ne recunoaștem lipsurile, minciunile pe care ni le-am spus, ne ștergem din sistem judecătorii aspri și criticii neliniștiți pentru a aduce la lumină o ființă nouă; noi înșine. O ființă care nu mai proiectează cauzele problemelor sale asupra lumii și nu mai asunde vinovăția sa în beciurile inconștientului. O ființă care înțelege, iartă, iubește și știe că ființa umană e ca o mică bătaie de aripă a unui fluture într-un univers necunoscut și atât de puțin înțeles. Când ne regăsim pe noi înșine știm că nu știm nimic sigur, știm că nici ceilalți nu știu, doar că ei nu știu că nu știu. Succesul ființei spirituale apare atunci când ne învingem monștrii interiori, când gustăm victoria meritată auspra propirului nostru Ego. Dumnezeu învinge cînd Egoul se disipează. Dumnezeu se arată prin noi când ne învingem Egoul, când ceea ce lumea vede umilință pentru noi este frumusețe. Când căutăm pacea în loc de război și iubirea în locul urii. Succesul nostru spiritual se întâmplă atunci când se poate ca lumea întreagă să ne vadă în eșec. Dar, atenție, nu orice situație de izolare înseamnă cunoaștere de sine; semnele evoluției interioare se resimt ca modificare a stării, a conștiinței, a minții, a sufletului, a posibiliătților noastre de prcepepție și a atitudinilor ”profund umanizate”, care se vor arăta în toate situațiile vieții prin noi.

miercuri, 8 februarie 2012

Cel mai frumos om din lume

Vă invit să accesați adresa de mai jos, unde veți găsi articolul meu, ”Cel mai frumos om din lume” | Catchy (www.catchy.ro).
Articole publicate pe blogul personal