Vindecare și purificare spirituală

A venit la mine într-o zi un bărbat, care merge pe la toate conferințele spirituale și asta de ani întregi. Mintea lui e plină de informații, mereu învață ceva nou, dar - cu toate acestea - a rămas agățat într-o stare de ură viscerală față de călăii săi, de oamenii care l-au ținut arestat în vremea lui Ceaușescu. Maeștrii pe care-i întâlnește, metodele de tratament ale sufletului sau ale minții pe care le învață îl liniștesc pentru scurt timp, apoi îl vezi cu privirea ațintită în gol, evitând lumea, parcă pierdut în timp și-n spațiu, închis în lumea lui. ”Aș vrea să te ocupi de mine, să mă ajuți”, m-a rugat el! ”OK”, am zis. Dar, încă de la prima întâlnire cu el am aflat că nu-și iertase călăii, dar - mai ales - că nu vorbea cu mama lui, pe care n-o văzuse de ani întregi. Percepția lui despre propria mamă era un fel de dezastru. Plin de ură și de vinovăție, învinovățind, în același timp, se consola, ascunzându-și ura, neliniștea și vinovăția prin alergerea aceasta către tot ce era spiritual. L-am ascultat vrem de vreo două ore, i-am pus întrebări și la final i-am spus; ”Te pot ajuta, dar cu o condiție; să te deschizi către ideea de a-ți ierta mama și de a relua legătura cu ea. Când vei fi sigur că ești dispus să ierți sau să dorești să ajungi la iertare, te aștept”! Au trecut vreo doi ani de atunci, mă mai sună din când în când, ne mai ăntâlnim întâmplător, dar nu mai spune nimic despre iertare. Continuă să meargă la conferințe, păstrând ura în el. Spiritualitatea e ca un soi de pălărie frumoasă uneori, cum poate fi și religiozitatea fanatică, o pălărie care ascunde ”ura nevindecată” și toate traumele din trecut, care au lăsat urme adânci în minte și în suflet. Sunt cu totul de acord cu religia, sunt cu totul de acord cu spiritualitatea; ambele pot fi bune, ambele fac parte din și din viața mea, am găsit și eu în ele sprijin, înțelegere și fericire. Dar, dacă le folosim pe post de pansamente pentru răni inocnștiente, nevindecate, ne putem face rău. Iar unul dintre semnele clare ale fugii de sine și ale fugii de propriul adevăr este chiar alergarea de la un terapeut la altul, de la conferință la alta, de la un vindecător la altul. Toată această alergarea ne spune; ”Eu nu sunt vindecat, ceva e-n neregulă cu mine și cred că nimeni nu mă poate ajuta”. Asta-i adevărat; nimeni nu ne poate ajuta dacă ne punem tatuaje peste răni și dacă ne ducem către Dumnezeu doar fiindcă refuzăm să ne privim deschis rănile și problemele. Dacă aveți căutări de sine, căutări spirituale sau religioase, vă spun cu toată căldura și cu toată iubirea că nu ne putem îndrepta către adevăr, către Dumnezeu, către iubire și către vindecare a sufletului și a minții atunci când suntem plini de resentimente. Ura, sentimentul de vinovție sau cel de culpabilizare a altor oameni,respingerea față de lume, frica și orice n-am iertat în trecut se țin după noi, se afundă în subconștient, sunt negate, reprimate și nerecunoscute. Fără să iertăm, să ne întoarcem la fiecare situație de viață, la fiecare persoană, care ne-a făcut cel mai mic rău, pentru iertare și înțelegere, vom merge plini de răni prin această viață. Vom mai pune pe fiecare rană câte-o amăgire, vom cunoaște un maestru sau altul, un vindecător sau altul, dar ceea ce ne doare nu se vindecă în absența conștienței noastre, care înțelege, iartă și iubește. Atenție, așadar, ceea ce căutăm nu-i în cer, ci în noi înșine. Nu-i în alt oraș, nu-i în altă țară, nu-i în Cosmos vindecarea noastră, ci aproape, în relațiile de viață cele mai apropiate. Poți să simți că iubești lumea întreagă, dar - dacă te întlnești cu mama ta și simți ură pentru ea - iubirea pentru întreaga lume își pierde puterea. Vindecarea, fie că are loc la nivel fizic sau nu, este un proces de înțelegere, conștientizare și iertare. Aceasta-i și purificarea spirituală, despre asta ne vorbește și Isus, ca toți marii mistici și iluminați ai lumii!