joi, 26 ianuarie 2012

Ce frumos sens al iernii!

De multă vreme încerc să citesc în existență semnificațiile mai adânci, să privesc dincolo de suprafața lucrurilor. Văd în iarna asta, în vântul ce sforăie furios și distructiv, în ninsorile violente și constrîngătoare ceva...incredibil, un fel de întoarcere fortată la unitate. Iarna ne constrânge să fim împreună. Iarna umană, care-a făcut ca săptămâna trecută jandarmii să-i bată pe români cu bastoanele și să le biciuie ochii cu gaze lacrimogene, îi pune acum în situația paradoxală de a-i salva de prin nămeți. Acei bărbați vânjoși, îmbrăcați ca extratereștrii, jandarmii, aleargă acum prin vânt, prin ger, prin zăpezi năpraznice, într-o misiune de slavare. Ce ironie, dar ce ironie frumoasă!
Iarna ne arată că nu suntem separați, iarna ne spune că suntem împreună. Dacă ar fi să-i găsim suferinței un scop și o justificare, iată că n-am exagera atunci când am spune că suferința ne amintește că nu suntem dușmani și, poate, că nu luptăm împotriva iernii sau a condițiilor vitrege, fie ele condiții ale vremii sau ale vremilor, cât luptăm pentru a ne redobândi umanitatea. Condiția umană autentică face ca, în fața primejdiei, în fața amenințării, în fața obstacolului comun să ne descoperim pe noi înșine ca ființe salvatoare și...salvate. Ca ființe care iubesc oamenii și se pot sacrifica pentru oameni.
Dacă și iarna ne spune cât de profund suntem împreună, dacă și nămeții slujesc unei înțelegeri corecte și ferme a experienței noastre, atunci toate suferințele pot servi acestei înțelegeri. Nimic nu-i întâmplător; nici iernile, nici mișcările gândurilor noastre, nici visele, nici neâmplinirile. De-am putea pătrunde puțin mai adânc în noi, în interiorul nostru, de-am putea să ne amintim în fiecare clipă că nu ne putem separa decât în aparență, dacă am putea înțelege că nu suntem implicați în nimic din întâmplare, am trăi mai frumos. Am privi în ochii altora proprii noștri ochi și ne-am vedea în ei pe noi înșine. Suntem împreună mereu, dar - când nu ne copnstrânge iarna, când nu ne constrânge existența - ne uităm frumusețea și ne negăm esența. Rolul cosntrângerii pare a fi tocmai unul legat de activarea memoriei, de activarea sufletului, care îngheață, uneori, și - culmea - îngheață în absența iernii. Din punct de vedere spiritual, iarna dezgheață sufletele degerate și ne amintește tuturor că n-am fost niciodată separați. O zdruncinătură, uneori un cutremur, alteori o pierdere, alteori o boală, un tsunami, un șoc oarecare ne scot din letargia memoriei, din acest Alzheimer al sufletului. Ce frumos sens al iernii cu toată durerea, cu toată frica, cu atâta muncă și luptă pentru a învinge nămeții pe care nu-i putem judeca. Și bine că nu putem să judecăm și iarna!

2 comentarii:

  1. Maria Timuc, te Iubesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Maria,nume drag cu semnificatii atat de adanci,multumesc cerului si pamantului ca mai exista pe pamantfrumusete,intelepciune si iubire impletindu-se atat de frumos in OMUL ce esti.
    Multumesc ca esti pentru noi aici!

    RăspundețiȘtergere

Articole publicate pe blogul personal