duminică, 30 decembrie 2012

Practica spirituală, disernământ și echilibru

A trecut ”Sfârșitul lumii” și, cum spunea într-un mic articol prietena mea, Monica Vișan, mulți au fost dezamăgiți pentru că li s-au dat peste cap previziunile. David Hawkins spune că Egoul e gata să și moară doar ca să aibă el dreptate și, poate, despre Ego vorbim în cazul de față. El dorea o Apocalipsă numai de dragul propriei dreptăți. - Să intrăm în anul care se apropie cu pași repezi mai înțelepți, mai conștienți și să ne luăm lecția ce se cuvine din această iluzie colectivă a ”apocalipsei”, care n-a fost altceva decât ”apocalipsa Egoului”. Eu cred în continuare că suntem invitați să ne folosim discernământul și să fim atenți la informațiile care vin către noi, să ne verificăm sursele și, dacă ceea ce ni se spune nu este verificabil, să punem deoparte cu rigoare și reținere. Tot David Hawkins spune că mintea omenească este ușor de programat și că cea mai mare problemă a ei este incapacitatea de a distinge între adevăr și falsitate. Povestea asta cu Sfârșitul lumii nu-i altceva decât o confirmare a faptului că falsitatea ne poate încolți, că suntem manipulabili și riscăm să devenim victime inocente ale unor minți care și-au pierdut busola sau a unora care căștigă fabulos de pe urma inocenței minții noastre. Cea mai bună cale pentru viață este calea verificabilă. Cea mai bună atitudine mentală este aceea care ne face să ne simțim bine. Dacă ceea ce gândim, simțim și facem nu ne ...ajută să simțim bucurie, stare de bine, pace, liniște, iubire, răbdare, speranță, încredere sau orice altă stare din registrul stărilor înalte ale conștiinței, nu-i de la Dumnezeu, ci de la Ego. Forțele întunecate, iraționale, ascunse în subconștientul colectiv, ca și în cel individual, nu gustă lumina, nu iubesc conștiința și conștiența și nu iubesc discernământul, căci toate acestea le anihilează. - Așadar, anul 2013 ar putea să fie pentru noi unul al discernământului, un an al conștienței și al ieșirii de sub tutela forțelor întunecate și iraționale din subconștientul nostru. Nu putem evolua spiritual, nu ne putem schimba cu adevărat, nu putem face pași către noi înșine și către adevărul ființei noastre fără să ”fim prudenți” și reținuți în fața informațiilor care vin către noi. Ce ne face bine cu adevărat? Ce atitudini ne sunt benefice, cum ne putem păstra echilibrul mental, gândirea coerentă, cum ne putem păstra libertatea de alegere și cum ne putem asuma responsabilitatea cu adevărat pentru tot ce facem, suntem sau gândim? Iată întrebări bune - deși simple, banale - pentru cineva care dorește să se cunoască pe sine și să evolueze spiritual, în sensul cel mai sănătos al cuvântului. Am să vă spun și eu acum, la sfârșit de an, ce cred că îi face bine unei ființe, aflate pe drumul spiritual? Pe unde poate merge ființa fără riscul de a se pierde, de a-și zruncina echilibrul sufletesc și mental? - În primul rând, exercițiul discernământului este unul obligatoriu. În ce privește discernământul spiritual, trebuie să știm că ceea ce-i de la Dumnezeu crează toate registrele stărilor înalte ale conștiinței, adică stare de bine, de bucurie, de împlinire, de frumusețe și de grație. Adevărul spiritual poartă amprenta luminii și al binelui, pe când falsitatea descrie Egoul și toate stările joase ale conștiinței, inclusiv frica, neliniștea, depresia, ura etc. - Supravegherea minții noastre, sugestia pozitivă, afirmațiile pozitive, pline de speranță și de credință, de încredere și de bucurie reprezintă un instrument esențial al lucrării spirituale. Controlul minții presupune controlul propriei vieți și puterea de a ne asuma responsabilitatea pentru situațiile ce ne apar în cale și pentru cele în care alegem să ne implicăm, pentru ceea ce simțim și pentru tot ce trăim. Controlându-ne cu adevărat mintea, cu discernământ, retrăgându-ne din fața informațiilor neverificabile și îmbrățișând ceea ce constatăm că ne ajută cu adevărat pe calea noastră, facem pași importanți către adevăr și către o stare de bine în noi înșine. - Alimentația noastră este importantă și schimbarea ei, în sensul de a mânca sănătos și chibzuit, ne schimbă starea interioară și ajută enorm în procesul de ridicare a conștiinței, respectiv de modificare a trăirilor cu frecvențe joase. - Mișcarea fizică, sportul, plimbările pe jos sunt expresii verificabile ale stării de bine, ale schimbării stilului de viață și ale evoluției noastre sufletești. Mișcarea fizică mișcă și sufletul. - Meditația, rugăciunea, liniștirea minții, dar și ieșirea în lume, distracția, întâlnirile cu ceilalți, o alternare a mișcării, a ieșiri în lume și a retragerii din ea în anumite momente sunt de mare ajutor. Dacă ne aflăm pe calea spirituală nu înseamnă să nu mai avem prieteni, să ne îndepărtăm de oameni, să nu ne mai bucurăm la o petrecere, de un dans, de un cântec sau de o conversație oarecare. Lucrarea spirituală e un drum către iubire, e o cale către dăruire, generozitate, împlinire în sine, dar împreună cu altul. O retragere prea persistentă, o fugă de oameni și de frumos în numele spiritualității poate deveni o cale către depresie dacă nu suntem atenți. Uneori să te retragei, alteori să ieși; uneori să primești, alteori să dăruiești, uneori să ieși, alteori să aștepți să vină altul către tine; asta-i calea echilibrului și a discernământului. De la meditație la distracție, de la liniștea minții la bucuria vieții, de la pacea interioară la avântul existenței în mișcare; iată ce cred eu că ne ține sănătoși, întregi la minte și la suflet. Vă doresc un an în care să reușiți să vă apăropiați de voi înșivă atât de mult și de frumos, încât să descoperiți că sunteți ființe minunate, care merită mult mai mult decât cred, mai mult decât au și pot mult mai mult decât au acceptat vreodată că-i posibil. La mulți ani! -

miercuri, 5 decembrie 2012

Portalul divin 12.12.12

Vă e teamă de Apocalipsă? Credeți că pe 21.12.2012 vine sfărșitul lumii sau începe o eră a luminii pentru Pământ? Cam aceste două variante ne colindă de ani întregi pe fiecare dintre noi, prin intermediul diferitelor profeții sau al persoanelor care au clarvedere și prezintă o variantă sau alta ca fiind imaginea realității. Mai avem doar câteva zile până la data anunțată și, cvum se spune, vom trăi și vom vedea. *** Ce cred eu despre acest subiect? Ei, bine! Aș vrea să abordez problema din punct de vedere al sincronicității numerelor pentru luna decembrie 2012. Cândva am fost preocupată de mistica numerelor, am citit nenumărate cărți despre acest subiect și am înțeles, între altele, că numerele sunt purtătoare ale unor tipare de vibrație, energie și frecvențe. În Mistica numerelor sunt relevante tiparele primelor zece numere și din cauza cauza orice număr, de exemplu, 24, trebuie adunat în așa fel încât să obținem un număîr de la 1 la 10. 2 plus 4 face 6, deci numărul 24 trebuie socotit ca fiind un tipar de tip 6. Numărul 132 devine 1 plus 3 plus 2, care dă în total tot 6. Zilele calendaristice se socotesc la fel pentru a le descoperi tiparul numeric, de exemplu, data de 17.o7.2007 devine 8.7.9. În decembrie luna aceasta avem patru zile al căror tipar energetic este sincronistic, dar una dintre ele are o sincronicitate perfectă; 2.12.2012, iată prima zi sincronistică a acestei luni, zi care a și trecut. A doua este 12.12.2012, a treia este 20.12.2012, iar a patra este 21.12.2012. Sincronicitatea perfectă o prezintă, însă, o singură zi și anume 2012.2012. În trecut am mai avut date perfect sincronistice, de exemplu 20.02.2002( dacă luâm punctul care desparte ziua de lună ne apare numărul 2002 în anul 2002. Sincronicitatea numerelor este inevitabilă; din când ân când, numerele se arnajează îăntr-o ordine și oa rmonie perfectă. Armonia lor este, poate, și primulo mesaj al sincronicității, nu doar pentru numerele identice, păuse unul lângă altul, ne crează sentimentul amroniei, ci pentru că sincronicitatea în sine presupune instantaneu prezența ordinii divine și a armoniei divine. Evenimnetele sincronistice, așa cum au fost cercetate, în special de către psihanalistul Karl Gustave Jung, au particularitatea aceasta; ele sunt acauzale ( deci, nu au o cauză în ceea ce vedem noi a fi realitatea materială), dar determină evenimentele în plan material și mișcă experiențele noastre, ca și pe noi, la nivel subconștient. Nu merg mai departe cu mistica numerelor, deși se poate asta, dar pot spune doar faptul că cifra 12 este o secvență a numărului 3. Dacă am gândi data de 12.12.o12 am obține într-adevăr o sincronicitate perfectă a numerelor în data de 12.12.12, ceea ce înseamnă - în mistica numerelor 3.3.3. Cele trei secvențe ale lui 3 sunt impresionante, dar ele au fost la fel și la 3.12.012, iar la data de 3 decembrie nu s-a sfârșit luumea, nici nu s-a iluminat. Asta nu înseamnă, însă, că nu se întâmplă nimic, că lucrurile stau în loc, iar aceste tipare energetice nu au nici un fel semnificație. Aceste secvențe numerice perfect sincronistice sunt portaluri energetice puternice și ceera ce se înntâmplă în vrelaitatea fiecxăruia dintre noi sau conștiinței colective poate conține subtilități, mesaje sau influențe benefice. Armonicele energiilor sincronistice sunt precum melodiile, care ajung la urechile celor ce le îndrăgesc și au un efect asupra lor. Energiile divine ce s-ar putea revărsa în plan subtil, în lumea nevăzută a ființei noastre, vor ridica vălul conștiinței unora și le vor pune ceață pe percepție altora. Lumina care luminează beciurile întunecate scoate la suprafață toate obiectele ascunse, aruncate, nerecunoscute, toate furiile, fricile, neliniștile sau, dimpotrivă, înmulțesc frumusețea și strălucirea pentru alții. Schimbările pe care le așteptăm nu presupun că ne vor crește contuirle în bănci ca Făt Frumos, nici că va veni Apocalipsa, nici că ne vom face cu toții numai lapte și miere dintr-o dată. Cred, mai degrabă, că ne aflăm într-o perioadă, nu într-o zi( perioadă care a început cu mulți ani în urmă), în care atingem un vârf al luminii, adică o creștere a nivelului colectiv al conștiinței, ceea ce înseamnă și o creștere a nivelului de energie. Creșterea îl atinge pe fiecare atât cât este posibil; adică, un om de 50 de cm nu va crește de 2 m într-o noapte, ci va crește încă 2 cm. Unul de 2 metri mai crește și el cu 2 cm. La nivelul actual al fiecăruia se adaugă un plus, mai mare decât cel obișnuit, dar nu unul care i-ar arde circuitele prin putere și intensitate. Creștem cu toții puțin, dar fiecare de la nivelul la care se află în prezent. Urcăm ca și conștiință colectivă împreună, dar separat urcăm fiecare puțin mai sus de nivelul nostru. Ceea ce-i bine să știm este faptul că creșterile energetice nu vin așa, pe nimic și fără efecte; ele aduc și necesități de purificare, suferință, ocnștientizare. Criza este, cred eu, una dintre etapele purificatoare ale creșterii; criza ne forțează la schimbarea conștiinței, a valorilor, a modului de a înțelege și a gândi. Criza va mai dura, așa încât n-avem decât să căutăm o rezonanță cât mai plăcută cu energiile care ar putea să scalde existențele noastre prin portalurile energetice dspre care vorbim, astfel încât să beneficiem tot mai mult de armonia, de iubirea și de frumusețera divinului, ce ne poate atinge în zilele care vor urma. Noi primim și creștem, pe două căi; prin suferință și prin iubire. Apocaslipsa este calea suferinței, dar este și ea o cale. Iubirea este calea luminii și prin atitudinea noastră facem diferența. Ceea ce e bine să știm este, cred eu, înțelegerea faptului că creșterea nivelului de conștiință pe Pământ va face ca puterea noastră de a ne crea realitatea să se intensifice; gândurile ni s-ar putea materializa mai rapid, fenomenele de clarviziune, telepatie, percepție extrasenzorială, trezire a conștiinței și a înțelegerii să se accentueze. Gândurile noastre vor avea mai mare putere, vor prinde viață mai repede și, din pricina aceasta, cred că ar fi util să gândim mai pozitiv, să căutăm în noi resursele de încredere, de speranță, de frumusețe și bucurie a vieții. Propriile noastre gânduri ne vor deprima aproape instantaneu și tot ele ne vor ajuta la fel de rapid să facem multe lucruri bune și frumoase; conștiința ne va răspunde mai rapid și de aceea ar fi util să ne petreceme timpul în moduri plăcute, gândindu-ne mai mult la ce ne dorim, la ce ne face plăcere, la fericire și la binele tuturor. Desigur, eu nu am certitudinea că lucrurile sunt în mod exact așa. Nu sunt profet, v-am scris cum anume percep și simt eu lucrurile, dar dumneavoastră le puteți percepe altfel și e ok așa. Sentimentul că oamenii sunt mai puternici creatori ai propriei realități este o idee pe care am presimțit-o cu mai mulți în urmă legată de 2012 și o simt așa și azi. Din pricina aceasta sugestia mea este să ne supraveghem gândirea, să fim responsabili, privind modul în care ne gândim la noi, ca și la cei din jurul nostru, căci felul în care gândim și simțim ar putea fi cheia drumului nostru sau alegerii dintre iubire și suferință.

marți, 20 noiembrie 2012

Filmul din mintea noastră!

”Corpul tău poate fi comparat cu aparatul de proiecție al unui film. În această analogie, pelicula care trece prin aparat este alcătuită din gândurile și sentimentele tale. Ceea ce vezi pe ecranul vieții tale este un film proiectat din interiorul tău, pe care l-ai produs și l-ai regizat tu singur. Prin alegerea unor gânduri și a unor sentimente care vibrează pe o frecvență mai înaltă, tu poți scimba oricând dorești filmul poriectat pe ecranul vieții tale. Tu ești singura persoană din lume care controlează ceea ce se petrece în acest film”, spune Rhonda Byrne, în cartea sa, ”Secretul - învățături zilnice”(Ed. Adevîăr Divin), pe care v-o recomand cu toată căldura. Cu alte cuvinte, tu ești autorul lucrurilor care se petrec în viața ta, în mediul tău, în lumea, în existența ta. Noi suntem autorii evenimentelor de viață pe care le vedem; frumoase sau urâte, fericite sau nefericite, pline de bucurie sau de tristețe, filmele noastre sunt ale...noastre. Greșeala pe care o facem este aceea că noi credem că filmele noastre sunt ale altora. Învinovățim lumea pentru ceea ce gândim despre ea, proiectăm mereu vinovatul în afara noastră și asta pentru că se poate să fim inconștienți de natura noastră de creatori. Se poate, în același timp, să nu vrem să fim conștienți, să nu vrem să înțelegem și nici să ne cunoaștem pe noi înșine așa cum, după o lungă perioadă de inconștiență, să trăim o stare de neputiință în fața unor evenimente de viață. Se poate să ne preseze emoțiile pe care le avem în fața evenimentelor atât de profund, de puternic, încât să credem că ”există o altă putere”, care ne controlează pe noi înșine. În fața unor evenimente bulversante, nefericite ale vieții, în fața unor relații care se destramă, a unor dezamăgiri sau pierderi, când putem scăpa frâul și trăi sentimentul neputiinței, al incapacității de a controla situația, singurul lucru pe care-l avem de făcut, ca o măsură de urgență, este să ne întoarcem atenția doar în noi înșine. ”Ce simt acum, în fața acestei situații? Ce simte corpul meu, ce emoții trăiesc? Simt dorința de răzunare, am gânduri răutăcioase, am trăiri distructive, mi-e frică, mi-e greu, sunt tulburat într-un fel sau altul”? Ei, bine, tot ceea ce simțim și gândim în interiorul nostru în fața unei stări de lucruri negative trebuie schimbat în minte. Dacă simți o nevoie de răzbunare, propune-ți să ierți. Dacă simți că nu poți ierta, caută o perspectivă mentală mai pozitivă, gândește-te la cum te-ai simți dacă ai putea ierta. Schimbă în propria minte ceea ce simți în relația cu evenimentul, cu situația, schimbă într-un mod care te face să te simți puțin mai bine. Dacă ai o trăire de frică, gândește-te la ceea ce dorești, de fapt!Frica este cauzată de judecățile mentale. Nu mai judeca, iartă, ia partea bună, ia de acolo invitația vieții la schimbarea de sine, la creștere și la evoluție. Avem nevoie să învățăm să ne luăm atenția de la exterior, de la ceea ce pare a ne deranja din lume, căci acolo se desfășoară filmul proiectat de mintea noastră. Ce simțim și gândim în relația cu orice situație de viață este cauza filmului nostru. Când schimbăm filmul în interior, ni se schimbă filmul în exterior. Oamenii din vechiul film, actorii pot să dispară. Vor juca alții în piesa noastră, iar acești alții se potrivesc cu noul nostru film. Pentru că schimbându-ne pe noi, ne despărțim de anumite persoane, noi ne opunem schimbării și continuaăm să ne lăsăm amăgiți de impresia că lumea-i cauza problemelor noastre. Schimbarea în minte, schimbarea în interior este, însă, ca o intervenție chirurgicală; trebuie făcută atunci când vrem să ne vindecăm, indiferent de ceea ce se va schimba în viețile noastre. Asta trebuie să acceptăm; faptul că ne creăm lumea în minte și apoi faptul că schimbarea în minte schimbă filmul, iar asta trebuie conștientizat. În clipa în care ni se întâmplă prea multe lucruri sau situații negative, trebuie să ne facem verificarea interioară, să schimbăm pelicula în propria minte, căci este semnul că am gândit persistent negativ, iar schimbarea va dura un timp. Nici un film nu se face bătând din palme; e nevoie de timp, de concentrare, de focalizare, de înțelegere și, mai ales, de responsabilitate. Dar, în clipa în care vom accepta că suntem regizorii vieții noastre nu vom mai vedea vinovații în lume, ci vom merge în noi înșine, să corectăm gândurile și sentimentele, care ne-au atras în experiență o realitate nefericită. Corectura mentală și emoțională este o schimbare a frecvenței de vibrație, care va aduce în filmul nostru figuri noi și evenimente diferite. Cât de frumos ne e filmul aât de frumoasă ne-ar putea fi trăirea interioară și pe cvât de mare ne va fi schimbarea, atât de mult am schimbat în mintea noastră.

joi, 4 octombrie 2012

Iubirea mea pentru David Hawkins

Our Beloved Teacher, Dr. David R. Hawkins June 3, 1927 – September 19, 2012 Gloria in Excelsis Deo! \"Consciousness research confirms that death is not a possibility. Life itself is supported by its eternal Source, from which it cannot be separated.” Dr. David R. Hawkins passed peacefully at home on September 19th, surrounded by his loving pets and family. Doctorul David R. Hawkins a plecat din aceasta lume in data de 19 Septembrie 2012. Unul dintre cei mai mari invatatori ai lumii secolului 20, poate chiar si ai secolului 21, David R.Hawkins a fost si va ramine un autentic maestru spiritual, un cercetator stiintific, un spirit care a luminat milioane de oameni nu doar prin cuvintele scrise ori rostite, ci prin insasi prezenta sa. \"Cercetarea constiintei confirma faptul ca moartea nu este o posibilitate. Viata in sine este sustinuta de eterna ei Sursa de care nu poate fi separata.\" David R. Hawkins Gloria in Excelsis Deo! *** Am reprodus mai sus știrea care m-a emoționat mai mult, mai profund decât orice în ultimul an; moartea lui David R. Hawkins. Emoția aceea m-a izbit în inimă sau a ieșit din ea, la propriu și la figurat. Au trecut prin mine lacrimi pe care nu le-am vărsat și cuvinte pe care aș fi vrut să i le spun, dar - nu știu de ce - nu i le-am spus niciodată. Aș fi putut să-i scriu pe e-mail în anii din urmă, să-i mulțumesc și să-i spun cât de mult îl iubesc, dar n-am făcut-o și, în ziua în care am primit știrea plecării lui, numai atunci am conștientizat că aș fi vrut toate acestea. Apoi,. am înțeles de ce nu se întâmplase la nivelul acestei realități fizice; un lucru pe care vrei să-l faci, îl poți face în clipa în care ești conștient că vrei. ”Moartea nu este o posibilitate. Viața în sine este susținută de eterna ei sursă, de care nu poate fi separată”. Aveam soluția problemei mele în însăși știrea care anunța moartea lui Hawkins și de aceea am aplicat-o imediat. Am închis ochii și i-am spus totul, pur și simplu! I-am mărturisit dragostea și recunoaștința pe care i le port, i-am spus că m-am regăsit în el, în cărțile sale, mai mult decât în oricine altcineva. El este ”maestrul meu”; primul după Isus Hristos. Așa se întâmplă, să ne întâlnim pe noi înșine în unii mai mult decât în alții. Așa se întâmplă, să ne întâlnim cu noi înșine chiar în cei pe care nu i-am întânit niciodată în forma lor fizică. Mulțumesc, dr. Hawkins, mulțumesc, mulțumesc din toată inima! Cunoașterea pe care a-ți răspândit-o în lume mi-a luminat sufletul și mintea și mi-a dăruit multe zile, nopți și vremuri de bucurie, de căutare, de așteptare. Mi-au hrănit inima și mintea și m-au ajutat să înțeleg părți necunoscute din mine. Iubirea mea vă iubește acum și aici, în această existență în care granițele dintre materie și spirit sunt ca un vis! Gloria in Excelsis Deo!

miercuri, 3 octombrie 2012

Vindecare și purificare spirituală

A venit la mine într-o zi un bărbat, care merge pe la toate conferințele spirituale și asta de ani întregi. Mintea lui e plină de informații, mereu învață ceva nou, dar - cu toate acestea - a rămas agățat într-o stare de ură viscerală față de călăii săi, de oamenii care l-au ținut arestat în vremea lui Ceaușescu. Maeștrii pe care-i întâlnește, metodele de tratament ale sufletului sau ale minții pe care le învață îl liniștesc pentru scurt timp, apoi îl vezi cu privirea ațintită în gol, evitând lumea, parcă pierdut în timp și-n spațiu, închis în lumea lui. ”Aș vrea să te ocupi de mine, să mă ajuți”, m-a rugat el! ”OK”, am zis. Dar, încă de la prima întâlnire cu el am aflat că nu-și iertase călăii, dar - mai ales - că nu vorbea cu mama lui, pe care n-o văzuse de ani întregi. Percepția lui despre propria mamă era un fel de dezastru. Plin de ură și de vinovăție, învinovățind, în același timp, se consola, ascunzându-și ura, neliniștea și vinovăția prin alergerea aceasta către tot ce era spiritual. L-am ascultat vrem de vreo două ore, i-am pus întrebări și la final i-am spus; ”Te pot ajuta, dar cu o condiție; să te deschizi către ideea de a-ți ierta mama și de a relua legătura cu ea. Când vei fi sigur că ești dispus să ierți sau să dorești să ajungi la iertare, te aștept”! Au trecut vreo doi ani de atunci, mă mai sună din când în când, ne mai ăntâlnim întâmplător, dar nu mai spune nimic despre iertare. Continuă să meargă la conferințe, păstrând ura în el. Spiritualitatea e ca un soi de pălărie frumoasă uneori, cum poate fi și religiozitatea fanatică, o pălărie care ascunde ”ura nevindecată” și toate traumele din trecut, care au lăsat urme adânci în minte și în suflet. Sunt cu totul de acord cu religia, sunt cu totul de acord cu spiritualitatea; ambele pot fi bune, ambele fac parte din și din viața mea, am găsit și eu în ele sprijin, înțelegere și fericire. Dar, dacă le folosim pe post de pansamente pentru răni inocnștiente, nevindecate, ne putem face rău. Iar unul dintre semnele clare ale fugii de sine și ale fugii de propriul adevăr este chiar alergarea de la un terapeut la altul, de la conferință la alta, de la un vindecător la altul. Toată această alergarea ne spune; ”Eu nu sunt vindecat, ceva e-n neregulă cu mine și cred că nimeni nu mă poate ajuta”. Asta-i adevărat; nimeni nu ne poate ajuta dacă ne punem tatuaje peste răni și dacă ne ducem către Dumnezeu doar fiindcă refuzăm să ne privim deschis rănile și problemele. Dacă aveți căutări de sine, căutări spirituale sau religioase, vă spun cu toată căldura și cu toată iubirea că nu ne putem îndrepta către adevăr, către Dumnezeu, către iubire și către vindecare a sufletului și a minții atunci când suntem plini de resentimente. Ura, sentimentul de vinovție sau cel de culpabilizare a altor oameni,respingerea față de lume, frica și orice n-am iertat în trecut se țin după noi, se afundă în subconștient, sunt negate, reprimate și nerecunoscute. Fără să iertăm, să ne întoarcem la fiecare situație de viață, la fiecare persoană, care ne-a făcut cel mai mic rău, pentru iertare și înțelegere, vom merge plini de răni prin această viață. Vom mai pune pe fiecare rană câte-o amăgire, vom cunoaște un maestru sau altul, un vindecător sau altul, dar ceea ce ne doare nu se vindecă în absența conștienței noastre, care înțelege, iartă și iubește. Atenție, așadar, ceea ce căutăm nu-i în cer, ci în noi înșine. Nu-i în alt oraș, nu-i în altă țară, nu-i în Cosmos vindecarea noastră, ci aproape, în relațiile de viață cele mai apropiate. Poți să simți că iubești lumea întreagă, dar - dacă te întlnești cu mama ta și simți ură pentru ea - iubirea pentru întreaga lume își pierde puterea. Vindecarea, fie că are loc la nivel fizic sau nu, este un proces de înțelegere, conștientizare și iertare. Aceasta-i și purificarea spirituală, despre asta ne vorbește și Isus, ca toți marii mistici și iluminați ai lumii!

marți, 25 septembrie 2012

Sufletul vindecat

N-am scris de mult pe blog și vă rog să mă iertați pentru asta! În acest timp am avut unele căutări, unele explicații cu mine însămi, mi-am pus întrebări și am așteptat să se ivească răspunsuri. Sunt bine acum și sigură că ceea ce vă spun este chiar ceea ce cred, ce simt și ce-i adevărat pentru mine. Am avut nevoie de o reintrare în acord cu propriul meu Sine, cu propria rațiune, de o aliniere lăuntrică necesară. Această perioadă mi-a revelat un fapt straniu, dar pe care-l simt demn de toată atenția; ceea ce avem nevoie pentru a ne cunoaște pe noi înșine se află mereu în apropiere, lângă noi, în familiile noastre, la locurile de muncă, acolo unde ne trăim fericirile și nefericile. Tot ce ni se întâmplă, ne oglindește în măsura în care trăim o emoție - nu spun frumoasă sau urâtă, ci oricum ar fi, emoție să fie. Azi, după această perioadă a mea de introspecție și căutare,cred cu toată ființa că nu putem visa la iubire atâta vreme cât ne îndepărtăm de oameni, care ne-au rănit în trecut, dar o facem numai fizic, nu și în interior. Nu atingem iubirea, continuând să ne urâm mamele, tații, să învinovățim pe cineva pentru o situație din viața noastră, să respingem pe cineva și să păstrăm ranchiună, iritare, neliniște, frică sau orice altă trăire discordantă într-o relație, fie și în absența momentană a acelei relații. Cred că ceea ce nu iertăm, continuă să ne afecteze, căci în lipsa de iertare este judecată, iar judecata noastră nu-i dreaptă, căci Egoul judecă prin raportare la propriile sale experiențe. Egoul judecă subiectiv și de aceea el nu vede binele, iubirea sau frumusețe și sensul unei situații, cât judecă ceea ce nu știe despre el însuși, judecându-se pe sine. Iubirea se ascunde dincolo de judecăți, este un fel de a fi în lume, este o stare a existenței, este stare lăuntrică, ce nu poate fi atacată de judecățile noastre. Fără a iubi existența, lumea, fără a accepta tot ce ni s-a întâmplat vreodată în viață, ca fiind în sensul firesc al vieții însăși, fără înțelegere și iertare, nu suntem vindecați. Iar dacă nu suntem vindecați, suntem neliniștiți și viața continuă să ne arate prin evenimente aceasta. Ceea ce vedem ca fiind rău în jur este doar o stare ce reflectă percepția noastră. Lucrurile care-i fac pe unii să sufere, pe alții să se înfurie, pe unii să fie nefericiți, iar pe alții plini de ură ne apar firești, sunt spontan acceptate și nejudecate dacă noi nu avem obiecții și nu ne implicăm emoțional în ele. Vedem în lume ceea ce vedem în minte și asta-i uluitor. Trăim emoțiile în noi și vedem că lumea-i cauza lor. Azi eu aș spune că lucrurile nu au cauze decât în noi înșine și, atâta vreme cât percepția-i cauza, schimbarea percepției înseamnă schimbarea felului în care se petrec lucrurile în lume. A ne corecta percepția înseamnă, deci, a corecta cauza răului, pe care-l vedem în lume. A gândi diferit înseamnă a trăi diferit, a avea emoții diferite, a atrage în jurul nostru oameni, lucruri și idei ce ne vor arăta ca într-o oglindă pe noi înșine. Lumea se îmbunătățește când o privim cu înțelegere, cu ochii acceptării, ai sensului și ai frumuseții interioare. Până atunci, însă, va trebui să suportăm apariția în lumină a acelei lumi pe care-am văzut-o reală în trecut și care devine clară, vie, teribilă atunci când începem să renunțăm la ea. Confruntarea cu inconștientul nostru începe, cred eu, în clipa în care ne dorim să fim conștienți și să cunoaștem adevărul. Tocmnai această confruntare este obstacolul fundamental, tocmai de această confurntare ne temem, de ea fugim, căci ceea ce ne poate arăta oglinda despre noi înșine va trebuie să suportăm la fel cum un om suportă intervenția chirurgicală fără anestezie. Cunoașterea de sine nu-i atât de căutată tocmai pentru că această confruntare despre care vorbim aici este un fel de luptă cu forțele întunericului, iar trecerea prin întuneric ne poate aduce în stări copleșitoare. Cred, în același timp, că nu vrem să ne cunaștem pe noi, dar o facem obligatoriu, în virtutea legilor existenței. Momentele cele mai grele ale vieții noastre fac parte, aș zice, din acest travaliu al confruntării cu forțele întunecate din noi înșine. Dacă cerem adevărul, să ne așteptăm să nu fie chiar frumos sau numai frumos; în final, însă, izbânda conștienței devine un fel de a cuceri Everestul interior! Numai după confurntarea cu întunericul din noi putem percepe lumina, putem iubi și putem să ne simțim sufletul vindecat.

miercuri, 1 august 2012

Cand ceea ce ai nevoie vine la tine

Pentru că omul modern se mişcă în exces, aleargă şi se zbate printre oameni şi lucruri, pentru că mintea sa ..vibrează într-o permanentă revărsare de gînduri, nu mai poate observa un fenomen extraordinar al experienţei. Un fenomen straniu şi frumos, în acelaşi timp, care face ca cele necesare ale vieţii să ‘apară” în faţa aceluia ce încetează să..alerge! Aşa cum mintea merge şi atunci cînd noi stăm..într-un loc, viaţa..continuă să ne surprindă şi să..se mişte cînd ne oprim din alergare. În alergarea noastră besmetică nu avem timp să observăm misterul fascinant al mişcării lumii de lîngă noi şi în preajma noastră. Numai să ne putem opri o vreme, numai să ne putem extrage din pasiunile ..năstruşnice, or serioase ale existenţei am putea contempla şi observa mişcarea inconştientă a lumii, care răspunde la chemări, la nevoi, la dorinţe şi căutări nerostite, dar ştiute în adîncurile inimii noastre. Economia de mişcare are aici sensul de detaşare de cele ale lumii, de participare conştientă, activă, pasională şi frumoasă la experienţa lumii.. Cel ce ..se poate concentra, se mişcă..puţin, nu atît pentru că ar vrea aceasta, cît pentru că..acest misterios, incredibil de frumos şi fascinant univers pare să audă..gîndurile şi nevoile exprimate chiar şi numai în ascunsul inimii. Cel ce renunţă la ..mişcarea în exces va vedea cum universul mişcă lumea …întreagă pentru a-l sprijini. Totul pare să se întîmple de la sine(cum se mişcă în existenţa lor celulele corpului), cum oamenii se mişcă, aleargă, or ..stau – pur şi simplu – pentru că aceste stări sunt..în ordinea incredibilă a universului. Cel ce poate “observa”, poate accepta ceea ce observă. ŞI, prin acceptare, devine vizibilă ordinea..şi frumuseţea mişcării, în esenţa căreia se află răspunsurile clare la nevoile percepute ale omului şi chiar la cele nepercepute conştient! Să te opreşti din excesul de mişcare înseamnă să accepţi sensul celor ce se mişcă inteligent, ca răspuns..la lucrarea interioară a minţii şi a inimii. Atunci omul poate înţelege că lumea paranormală a celor ce pot citi gîndurile, or..pot răspunde la dorinţe şi gînduri neexprimate este..lumea normală. Omul poate înţelege că toţi oamenii, fie frumoşi sau urîţi, deştepţi sau proşti, “aud” cu urechi de care nu sunt conştienţi şi văd cu ochi..pe care nu-i înţeleg şi nu-i percep. El poate recunoaşte inteligenţa universală ascunsă în toate fiinţele şi capabilă să se manifeste ..potrivit credinţelor sale. Dacă te gîndeşti cu drag la un lucru, îl poţi vedea apărînd..”în faţa ta”. Ca într-un joc de magie şi mister, universul…pare să aducă spre tine esenţa lumii interioare în care îţi petreci timpul. Dar, pentru ca noi să avem acces la conştienţa ordinii universului şi a inteligenţei universale, ce curge în fiinţele ce ne înconjaoră, avem nevoie să acceptăm ceea ce “ne apare” în faţă, în experienţă, prin întîmplări şi evenimnete, or în stările interioare… Acceptarea dezvăluie frumuseţea, inteligenţa, capacităţile şi integritatea ..manifestărilor umane, care nu sunt niciodată rodul unei întîmplări, cît rodul…unei stări de curgere în ritmul întregului..Şi-n curgerea aceasta-i ordinea, care ne arată că legăturile..dintre oameni, lucruri, evenimente şi trăiri se petrec la alt nivel decît în lumea în care alergăm…

luni, 2 iulie 2012

Să nu pierzi Bucuria!

Orice lucru ne învită să ne pierdem bucuria ar putea fi privit ca unul..de care nu mai avem nevoie. Chiar dacă cea mai mare dintre iubirile omeneşti pare să curgă pe apa sîmbetei, chiar dacă..toate lucrurile ni s-ar nărui şi toată agoniseala ni s-ar duce în neant într-o zi, ar trebui să păstrăm în minte şi în inimă un singur ţel; acela de a ne păstra..bucuria existenţei. Căci Viaţa este schimbare şi tot ce se schimbă ne poate incita către trăirile negative, ne pot invita să renunţăm la dorinţa de a trăi. Toate stările de rău, toată negativitatea mentală tind să ne ia bucuria de a fi. Cele mai nobile idealuri au devenit momeli întinse parcă special pentru a-l duce pe erou în cea mai neagră disperare. Dar disperarea nu înseamnă viaţă, cît întunericul din care viaţa se scurge şi din care energia bucuriei, ce hrăneşte celulele creierului şi ale trupului omenesc, pare să lipsească. Viaţa nu se poate hrăni cu disperare, nici cu furie, nici cu nemulţumire, nici cu durere. Viaţa este o expresie fidelă a Bucuriei şi a Iubirii. De aceea ne pierdem Viaţa pe măsură ce ne pierdem Bucuria de a fi, pur şi simplu. Bucuria transmite o vibraţie a cărei putere..nu poate fi înţeleasă cu mintea, dar acţiunea ei poate fi văzută în tot ce a creat omul mai bun pe Pămînt. Fără bucurie, entuziasm şi speranţă, fără iubire şi fără puterea ce te ajută în interiorul tău să zbori şi să muţi şi munţii din loc, pici în negura minţii disperate, în care nu mai vezi decît..propriul tău întuneric. ŞI dacă Dumnezeu ţi-ar sta lîngă umeri, nu-l vei putea vedea, pentru că Dumnezeu poate fi văzut numai din Bucuria pe care o poţi simţi singur. Numai din propriul tău suflet plin de viaţă poţi percepe existenţa..lui Dumnezeu şi poţi recunoaşte deziluzia ca pe o ..iluzie a minţii. Dacă cel mai iubit om te-a părăsit, dacă ai pierdut ..tot ce era mai de preţ pe lume pentru tine, dacă..duşmanii te-au încolţit şi dacă simţi că totul s-a prăbuşit în jurul tău, aminteşte-ţi să te întorci..în tine însuţi şi să asculţi glasul Vieţii, care te îndeamnă ..să păstrezi bucuria de a trăi, orice ar fi. Lasă lucrurile lumii să se schimbe, permite-le oamenilor să fie călăi, dacă ei aleg aceasta, permite-i oricui să fie ceea ce alege, dar tu alege.. Bucuria. Priveşte soarele, frunzele pline de viaţă, ce se mişcă în adierea catifelată a vîntului şi concetează-te la Bucuria..necondiţionată a naturii. La bucuria existenţei, ce se exprimă prin frumuseţea florilor, a norilor sau a soarelui. Nu-i permite nici unui lucru să-ţi ia viaţa, dar permite oricărui lucru să plece din viaţa ta şi ..rămîI în urma lui..bucuros pentru simplul fapt că exişti. Căci această vibraţie a Bucuriei este ..lumina vieţii şi puterea prin care Dumnezeu intră în manifestare. Aceasta este puterea care crează miracolele zi de zi şi..îndepărtează din experienţa ta ceea ce ţi-a creat suferinţă. Păstrează bucuria orice ar fi, căci ea este energia care învinge obstacolele fără ca tu să mişti prea multe degete în acest scop..

joi, 7 iunie 2012

Iubirea este sau nu este

Am vorbit cu cineva astăzi despre ce înseamnă a avea o relație de iubire. Despre a avea o relație în care vrem să fim. Am vorbit despre o relație cu o persoană de sex opus. De ce am vorbit despre asta? Pentru că interlocutoarea mea a avut o relație pe care a dorit-o doar ea, dar n-a observat la timp asta. Ea vroia sentimente, iubire. Celălalt vroia doar...o aventură, doar sex ocazional. N-o căuta aproape niciodată. N-o suna, nu-i cerea nimic. În schimb, pentru că ea avea iubire, îi dădea lucruri pe care el nu nu le cerea și nici nu le dorea. Ea îi dădea telefon. Ea îl căuta. Ea se ducea la el. Ea se consuma într-o relație în care era singură și credea că asta vroia. Ea credea că-l vroia pe el, iar energiile ce izvorau din subconștientul ei o determinau continuu să dea, să dea și iarăși să dea. Pe măsură ce el fugea, ea alerga după el. Pe măsură ce el se îndepărta, ea simțea tot mai multă tensiune, frustrare,neliniște și...toate acestea îmbrăcau forma iubirii. De fapt, ea căuta inconștient să fie nefericită, să aibă emoții care imitau iubirea, nu iubirea însăși. Inconștient, ea căuta nefericirea, căuta să fie respinsă; poate că respingerea îi dădea un sentiment de implicare, de dragoste. Într-o viață de om, cu toții trecem și prin acest gen de relație. Trecem prin relațiile în care suntem respinși și ne simțim răniți. Întrebarea este; cât de mult stăm în asemenea relații? de ce pun întrebarea asta? Pentru că timpul îndelungat petrecut într-o relație în care nu suntem iubiți înseamnă acumulare în subconștient a unei uriașe energii, care ne poate - apoi - canaliza către relații de același fel, către reacții emoționale, ghidate automat de către subconștient. Se poate să fim atrași de oamenii care nu ne iubesc, să ne placă intuitiv aceia care nu ne vor și să ajungem până acolo unde să ne implicăm în relații distructive pentru noi. Nu-i vina celui ce ne respinge aici, nu-i problema lui; problema noastră,însă, ar putea fi tocmai aceea că noi nu înțelegem libertatea celuilalt de a nu ne iubi și a nu ne alege, dacă nu simte asta. ”Am crezut că și el vrea ce vreau eu”, mi-a replicat persoana despre am vorbit mai devreme. Dar aici nu mergem pe credințe false, căci atunci când cineva vrea ceea ce vrem și noi, se manifestă. Când un om simte dragoste și atracție pentru noi, ne va arăta asta. Când cineva vine spre noi, se comportă clar în acest sens. Cineva care vrea să fie cu noi, se comportă ca atare. Dacă nu se comportă ca atare, dar simte - totuși - anumite sentimente - cu siguranță are rețineri emoționale, relevante - la rândul lor. Are îndoieli nerezolvate și indecizii pe care nu le vom rezolva noi. Nu trebuie să ne batem capul cu timiditatea sau neptuiința altuia de a-și exprima sentimentele sau dorințele. Acolo unde unui om îi este clar ”eu asta vreau”, se va observa în comportament, în atitudine și-n fapte. Să nu vă îndoiți niciodată de acest lucru. În schimb, manifestați atenție la interpretările pe care le faceți în mintea voastră. Vă puteți gândi că celălalt simte ca voi, vrea ce vreți voi, vă puteți amăgi legat de priviri, de cuvinte spuse uneori, vă puteți lega de amănunte mărunte, pentru a vă susține poziția și anume aceea că vă aflați într-o relație. Am văzut mulți aomeni care au avut relații imaginare și suferințe nenumărate, doar păentru că au intrepretat mici gesturi ca fiind alegeri, decizii și confirmări ale sentimentelor celuilalt. Fiți sinceri cu voi înșivă și veți suferi mai puțin. Priviți cu sinceritate și curaj către cineva care nu alege să aibă o relație cu voi, acceptați cu seninătate asta și veți suferi mai puțin sau chiar deloc. Nu vă veți mai amăgi și vă veți scuti de suferința din dragoste, de suferința cauzată de respingere. Dacă puteți să închideți o relație imaginară de la început, ar fi mai bine pentru voi; ați da dovadă de iubire de sine. Dacă am decide să ne implicăm în relații în care reciprocitatea este evidentă, manifestă și clară, ne-am scuti de o mulțime de emoții negative, de frustări și tensiuni, care nu rămân fără consecințe în timp. Ar fi de dorit să-i spui ”nu” suferinței înainte de a începe. Dar pentru asta trebuie să înțelegi liberul arbitru și faptul că ”iubirea, în sufletul tău sau al altuia, este sau nu este; punct”. Dacă nu este, nu poți face nimic s-o trezeșți. Când forțezi, când îți imaginezi că se poate, când crezi că ai putea fi iubit dacă ai fi mai bun, dacă ai avea un cont mai gras sau o limuzină, înmseamnă că trebuie să îți însușești cunoașterea libertătții de alegere a ființei umane. Înseamnă că vrei să produci o constrângere, iar constrângerea aceasta îți ia ție libertatea, te leagă de un om care nu te iubește, în schimb devii sclavul emoțiilor tale. A accepta că altul nu simte ce simți tu este expresia inteligenței emoționale și arta de a căuta fericirea prin mijloace corecte. Într-o relație în care sunt doi, sentimentele sunt reciproce, iar reciprocitatea se manifestă ca atare. Dacă nu-i reciprocitate, e mai frumos să așteptăm până pe cea va fi. Să ne bucurăm de viață, de fiecare clipă, să iubim ceea ce avem, și să fim convinși că soarele adevărat strălucește și-n relațiile de iubire pentru toți cei care nu-l confundă cu becul.

miercuri, 30 mai 2012

Despre Osho si despre iubire

Intr-un comentariu aparut la unul dintre articolele mele la ziar (din pacate, nu am acolo spatiu pentru acest raspuns) cineva ma intreba de ce il citez pe Osho. Fiindca Osho avea nu stiu cate mașini de lux, fiindca pleda pentru sex si nu mai știu ce alte lucruri făcea. Ca ar trebui sa-i citez pe altii, care spun aceleasi lucruri, dar au o reputatie mai bună. AS recomanda celor care au indoieli cu privire la Osho sa citeasca atutobiografia sa si, in plus, sa-i citeasca scrierile vs conferintele, dar cu ochii deschiși, cu inima curata si cugetul liber de prejudecăți. Nu sunt un aparator al lui Osho, nu sunt nici adept al lui, dar marturisesc ca am gasit la el raspunsuri pe care nu le poti gasi oriunde si oricum. In autobiografia sa, Osho nu-si ascunde amaraciunea legata de atractia oamenilor pentru masinile sale si ofera singur o explicatie uluitoare; masinile lui Osho erau un soi de test pentru mintile oamenilor, obsedate de valorile materiale. Osho nu avea bunuri personale, asta-i realitatea. Osho cunoaștea mintea umană și se folosea de toate obiectele obsesiei minții pentru a le arăta oamenilor calea spre propria lor ființă. Intre altele, Osho nu și-a ascuns amaraciunea față de atracția minții pentru sexualitate, cu toate că el a spus deschis; ”EU nu sunt împotriva sexului”. El povestește, însă, cum una dintre cărțile sale, ”Sex și transcendență”, în care-i vorba prea puțin despre sex, a fost percepută ca o carte despre sex. Până și călugării o cumpărau și o ascundeau sub sutană, privind în drepata și-n stânga, să nu fie văzuți, pentru ca apoi, aceiași oameni să-l atace sub pretextul că a scris despre sex. Dacă Osho a făcut o eroare, probabil una care l-a costat viața, se pare că eroarea a fost aceea că i-a criticat aprig și i-a umilit pe politicieni(în această privință eu am învățat ceva important și anume faptul că, atunci când mergi pe un drum spiritual, nu ai ce căuta în politică). Biografia lui Osho m-a impresionat, poate și pentru faptul că a fost - se pare - iradiat în circumstanțe misterioase, dar cel mai mult pentru că ajunsese un om care nu mai avea loc pe Pământ. Guvernele diferitelor țări în care încerca să locuiască îl expulzau de peste tot. Mie îmi sună și asta a crucificare. Povestea lui Osho îmi pare povestea unui crucificat; n-au fost cuie pe trupul lui, dar au fost un fel de cuie, iar existența lui a fost - spre finalul vieții - ca unui tâlhar. POvestea vieții lui nu-i face opera mai mică; povestea vieții lui m-a făcut mai atentă la el. Nu sunt de acord cu tot ce-a spus Osho, nu-mi place chiar totul, dar nici n-ar fi normal să găsești în cineva un Dumnezeu pe Pământ. Dar Osho dezvăluie unele dintre cele mai adânci taine ale minții, ale sufletului și ale spiritului uman. Osho pledează pentru viață, pentru ieșirea ființei din strânsorile Egoului, pentru iubire și celebrare a vieții. Osho pledează pentru ieșirea din starea de moarte a sufletului care trăiește. Găsesc că Osho a fost unul dintre marile spirite care au fost pe Pământ; incă o dată, nu sunt de acord cu tot ce a scris, a spus sau a făcut, dar iubesc o parte din el, o pot vedea, o pot aprecia, o pot onora și pentru că a fost o călăuză a ființei autentice, a existenței, în forma ei pură, știu că trebuie să-i onorez existența. Pe de altă parte, mintea omenească, Ego-ul, ”preoții și cărturarii cei mai de seamă”, cum ne spune Biblia, l-au crucificat pe Isus. Nu l-au recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu și ne amintim tot din Biblie cum ei îl judecau pentru că stătea la masă cu vameșii și cu păcătoșii. Dacă ne-am imagina astăzi o scenă precum ”judecarea Mariei Magdalena”, dacă isus ar apărea în carne și oase și ar repeta scena aceea, as vedea în ziua următoare la știri un bombardament mediatic, în care Isus ar fi acuzat de complicitate la prostituție. Mintea noastră poate judeca ușor, o și face. Mintea noastră are două tăișuri, e ca un cuțit de bucătărie; poate tăia pâinea, dar poate să și distrugă, să ucidă. Important este; ce anume alegem noi să facem cu mintea, căror judecăți și prejudecăți le picăm în capcană, așa încât nu mai izbutim să discernem între ce-i luminos și ce-i întunecos, între bun și rău? De ce tocmai preoții și cărturarii de seamă l-au judecat și crucificat pe Cristos? Pentru că ei sunt adepții intelectului rece, tăios, a acelui gen de rațiune distructivă, în al cărui conținut lipsește iubirea. Rațiunea-i divină, dar nu fără iubire. Rațiunea fără dragoste naște monștri și călăi. Rațiunea fără iubire lovește, judecă, nu iartă, caută greșelile și păcatele, dar cu singurul scop de a pedepsi și a judeca. Rațiunea însoțită de iubire este sănătoasă și umană cu adevărat, căci asta înseamnă rațiune aliniată cu sufletul, înseamnă alăturarea sufletului și al intelectului, iar alegerea grație unei asemenea alinieri ne face conștienți de erori, dar le putem ierta. Alinierea sufletului cu rațiunea ne face conștienți, responsabili și buni, iar primul lucru de care devenim conștienți este acela că greșeala sau păcatul oemnesc sunt în firea omenească. Eu îl iubesc pe Osho și din pricina asta nu iau de la el ce nu-mi place, ci doar ceea ce construiește, zidește și înalță ființa. De altfel, asta-i o atitudine pentru viață; să iei ce-i bun din toate locurile, de la toate ființele. Se poate, însă, ca ceea ce-i bun pentru mine să nu fie bun pentru toată lumea și, de altfel, nu se poate, e cert. Dacă Osho nu-i bun pentru unii, e-n regulă; ei trebuie să aleagă ceea ce li se potrivește și pentru asta nu stă nimeni și nimic împotrivă. Alegerea este întotdeauna a fiecăruia dintre noi, alegerea e un drept sfânt. Petru mine, Osho face parte din galeria marilor maeștri sprituali. Dacă ar fi să pun preferințele mele în materie de maeștri într-o ordine, Osho n-ar fi pe primul loc, dar este printre ei. Osho a fost un maestru ”revoltat”, unul care a călcat peste prejudecăți și metehne și a generat o schimbare a mentalităților, pe care armate întregi de funcționari nu o pot visa nici într-o sută de ani. Dar, ca și în relațiile de zi cu zi, pentru a înțelege viața, comportamentul și alegerile cuiva, trebuie mai întâi să-l iubești. Dacă nu iubești ceva sau pe cineva, cum poți să înțelegi? Poate doar pe baza cunoașterii anterioare despre lume și viață, a înțelegerii mentale, dar asta-i o formă care nu înghite decât doze reduse de creativitate, căci creativitatea universală, măreață se află codificată pe tărâmurile iubirii. Cum zicea Apostolul nostru; ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”!

marți, 15 mai 2012

Despre atracție

Am cunoscut pe cineva care respingea complet știrile negative de la televizor, îl iritau toate poveștile cu ticăloși, cu violatori, cu oameni puși pe căpătuială. Ajunsese chiar să simtă frică și să schimbe canalul de îndată ce televizorul se încăpățâna să-i prezinte asemenea aspecte. ASta se întâmpla în urmă cu vreo câțiva ani. Mare mi-a fost mirarea într-o zi când am deschis televizorul și, cu uluirea de rigoare, ce am văzut? Amicul meu, cel care detesta știrile negative, cel înfricoșat de ticăloși și de violatori, era cap de pagină la toate jurnalele, acuzat de toate cele pe care le detesta din toată inima. Devenise peste noapte cunoscut de lumea întreagă, tocmai pentru că era suspectat că făptuise acele lucruri oribile, pe care le detesta. O nefericită întâmplare de viață îl adusese în boxa acuzaților, exact la știri, acolo unde ura să privească. M-am întrebat, firește, cum e posibil să se întâmple una ca asta? Cum se poate să te implici într-o poveste sau într-o relație, care te duce vijelios în starea pe care o condamni, o judeci, o detești? Ce mecanism straniu acționase asupra acestui om, care părea să fi pierdut într-o secundă roadele muncii sale de o viață? Cum se face că tocmai el, cel care ura negativitatea știrilor, ajunsese cap de pagină în toate jurnalele? Oare sunt știrile atât de rele și lucrurile negative pe care ni le prezintă ele au nevoie să fie aprig respinse de noi, iar cei implicați trebuie aspru judecați? Aș spune că tocmai o atitudine de respingere este ceea ce avem de respins în relația cu tot ce nu ne place. A închide televizorul și a ne tensiona în fața unor știri negative, a ne înfuria, a ne frică, a detesta, a judeca ne crează atitudinea, precum și reacția. Orice ne trezește asemenera emoții se prezintă atenției noastre pentru vindecare sau, mai bine spus, pentru înțelegere și acceptare. A respinge ceva sau pe cineva înseamnă a disprețui, a pretinde că suntem mai presus, superiori și conștienți de topt ceea ce facem în fiecare clipă. Adevărul este că ne coordonează inconștientul nostru într-o proporție covârșitoare, iar atunci când ne trezim că ne curpinde frica, iritarea, disprețul sau alte emoții distructive, care ne fac să simțim respingere, fie față de o știre negativă la tv, fie în alte situații, propriul nostru inconștient ne dă un semnal de alarmă. Ne spune că suntem încărcați negativ, că reacționăm inconștient și că acea negativitate ar putea fi vindecată, dacă ne manifestăm înțelegerea, acceptarea, îngăduința și frumusețea interioară. Fiindcă ceea ce respingem se poate să atragem și ceea ce nu ne displace se poate să facem. De aceea se spune ”să nu spui niciodată niciodată”, căci niciodată nu știi sigur dacă nu cumva vei face același lucru pe care pretinzi că nu l-ai face nici în ruptul capului. Respingerea răului este firească, este umană, este de dorit. Furia noastră nu respinge, însă, răul, supărarea și indignarea sau frica de el nu-l fac mai mic, în schimb aceste emoții îl pot crea, îl aduc în manifestare. Iată de ce, în fața știrilor negative și a faptelor altor oameni noi avem nevoie de o atitudine de acceptare, de compasiune și de înțelegere a umanului, care s-a manifestat, fiindcă această atitudine nu crează respingere și, în consecință, nici atracția negativului. Așa cum sunt lucrurile în lume, sunt; dacă putem schimba ceva, e-n ordine, dacă avem soluții, e bine. Dacă nu avem soluții și nu avem treabă cu evenimentul, pentru ce să-i urâm și să-i detestăm pe cei ce le crează sau pe cei ce le publică? Să observăm negativul când nu-l putem schimba și să ne concentrăm asupra pozitivului înseamnă altceva decât a-l respinge prin emoții distructive. Acele emoții ne pot crea probleme, acele emoții nu ajută pe nimeni, dar pot deveni factor de atracție a unor situații pe care nu le dorim. Așadar, se poate să atragem prin respingere și se poate să devenim victime ale forțelor inconștiente tocmai pentru că le detestăm. Tot ce există are nevoie de acceptare; acceptarea face energia să curgă, să se disipeze, iar ceea ce ne displace trece mai ușor, mai repede, mai lin și cu mai puține paguge atunci când acceptăm că în existență sunt toate cele ce sunt, prin voința divină, care le-a lăsat tuturor libertatea de a exista...Respingerea s-ar putea să fie o formă puternică de atracție și de aceea, a respinge vehement ceva poate însemna că tocmai spui că vrei mai mult, mai mult. Remediul este acceptarea, care se face înțelegând detemrinarea inconștientă a ființei umane și faptul că, om fiind, poți greși, uneori grav. Altul greșește la fel. Treaba noastră este să ne respingem respingerea proprie prin acceptare și prin îngăduință, căci dacă Dumnezeu a îngăduit, noi ce putem face?

marți, 8 mai 2012

Puterea karmei

Tot ce ne înconjoară este energie şi vibraţie. Oamenii, cuvintele, evenimentele, gîndurile, întîmplările, obiectele au o vibraţie a lor. Cînd rostim un cuvînt, ceea ce aude “sistemul energetic” uman este vibraţia. Cînd scriem, comentăm, ne spunem părerea despre orice lucru, persoană sau eveniment emitem vibraţii pozitive sau negative, care pot fi recunoscute. Vibraţiile adevărate nu pot fi recunoscute întotdeauna după cuvinte sau după comportament, după atitudini şi fapte. De ce? Pentru că omul - în virtutea educaţiei sale – a învăţat să falsifice cuvintele, comportamentele şi faptele sale. Ce înseamnă “să le falsifice”? Înseamnă “să gîndească una şi să spună alta. Să spună una şi să făptuiască alta”. Cu inocenţa copiilor, noi credem - încă - în puterea noastră de a falsifica vibraţiile adevărate pe care le emitem. Credem că este posibil să-i amăgim pe alţii ( şi se poate la prima vedere, se poate pentru un timp!) şi, mai grav, sfîrşim prin a ne amăgi pe noi înşine. În Realitatea subtilă a existenţei, inconştient noi “ştim” cînd sîntem minţiţi. O parte din noi ştie adevărul întotdeauna, chiar dacă sistemul conştient nu-l preia imediat. Conştiinţa fiecărui om înregistrează - aşa cum ştiţi de mult timp – totul şi …raportează totul la adevăr. Vibraţiile noastre sînt - în cele din urmă - creatoare ale experienţei de viaţă. Budha a spus “nu vă atacaţi niciodată duşmanii pentru că ei vor cădea singuri”, iar Isus a spus “întoarce şi celălalt obraz dacă cineva te loveşte”. Acesta este unul dintre cele mai puternice principii spirituale ale existenţei pentru că prin el ni se dezvăluie că ceea ce gîndim, spunem şi facem se reflectă automat asupra noastră. Devine “karma”. ŞI tocmai karma este aceea care se întoarce împotriva noastră şi ne dă lovitura aplicată asupra altuia. Noi, oamenii, n-am înţeles de ce Isus a spus “întoarce şi celălalt obraz dacă eşti lovit”, dar poate că a venit vremea să înţelegem clar că putem fugi de oricine, putem păcăli la prima impresie lumea întreagă, putem ataca, aparent fără consecinţe şi ne putem simţi fericiţi lovindu-l pe altul. Conştiinţa proprie, însă, ştie tot ce facem. Din noi înşine şi de noi nu putem fugi, aşa încît într-o zi…ne vom confrunta cu bumerangul pe care l-am aruncat. Asta-i legea spirituală. Cine o înţelege nu mai îndrăzneşte niciodată să atace pe nimeni, dar dacă este atacat..acceptă şi întoarce obrazul. Cel ce înţelege “legea spirituală” va dori să facă numai bine şi se va strădui să-şi creeze o karma pozitivă. Va fi destoinic în a ajuta, a iubi, a construi, a înţelege, a ierta şi a căuta în toate…ce-i bun pentru toţi. Ca om poţi greşi. Ca om, poţi înţelege eronat. Ca om…este posibil să cazi în capcanele omului. Dar, dacă zi de zi încerci să fii mai bun şi dacă faci tot ce poţi să trăieşti în lumea aceasta ca o celulă, în strădania de a funcţiona corect pentru binele sistemului pe care-l hrăneşti, ai acces la frumuseţe. La energie. La bucurie. La ceea ce hrăneşte valorile reale ale existenţei. Unui om nu-i trebuie mii de palate şi zeci de camere să doarmă, căci el poate dorimi în una singură. Nu are nevoie de resurse nelimitate, căci stomacul şi toate funcţiile sale biologice au limitele lor. Unui om nu-i foloseşte să fie “cel mai tare” dintre toţi! Dar, cu siguranţă, oricărui om îI foloseşte bunătatea, blîndeţea, discernămîntul, capacitatea de a dărui şi a iubi. Aşa ne facem o karma bună. ŞI însăşi puterea karmei..ne sprijină şi cînd greul pare de netrecut.

vineri, 27 aprilie 2012

Despre vină

”De fiecare dată când luăm hotărârea de a înceta să mai condamnăm faptele unei persoane și încercăm, în schimb, să o înțelegem, propriul nostru depozit de vină inconștientă se micșorează”, spune David Hawkins în cartea sa ”Vindecare și recuperare”(Ed. Cartea Daath), o carte pe care v-o recomand, pentru că veți găsi în ea diferite tehnici de vindecare, insolite, într-un anume fel, dar cunoscute, altfel, căci noi le folosim instinctiv în momentele de viață dificile. Tehnicile de depășire a fricii sunt, poate, unul dintre cele mai bune daruri ale acestei cărți, fiindcă frica, așa cum veți vedea la Hawkins, chinuie pe toată lumea, în diferite feluri și în diferite împrejurări de viață. Una dintre emoțiile ascunse sub frică este vina, ne spune Hawkins, care – iată – nu provine neapărat din faptul că noi facem lucrurile bine sau rău, că greșim sau că nu greșim la nivelul faptelor, al alegerilor de viață, cât au o sursă interioară, în mintea și în emoțiile omului. Judecata noastră, dreaptă sau nu, naște vina, iar vina naște frică în noi, ne spune Hawkins și aș vrea să subliniez în mod deosebit legătura dintre frică, vină și judecată. De ce aș vrea să subliniez? Pentru că aceste trăiri aparțin speciei umane, iar ea, specia, luptă lăuntric sau în exterior cu forțe și concepte cu totul diferite decât cele amintite aici, axa judecată – vină – frică. Noi, oamenii, vrem să ne vindecăm de frică prin acțiuni, prin fapte bune, prin corectarea greșelilor și acest lucru nu-i rău, dar – iată –nu-i suficient, căci, fără a fi eradicată cauza, adică judecata mentală, noi ne vom confurnta din nou și din nou cu frica și vina inconștientă, ale căror consecințe, în interior, în psihologia noastră, în corp, ca și în viață continuă să producă efecte și consecințe distructive. Pentru ca frica, de orice natură ar fi ea, să piardă energie și puterea pe care o are asupra noastră, avem nevoie să înțelegem importanța renunțării la ”judecată”, critică, ostilitate față de noi înșine și față de alți oameni. În locul judecății, să ne folosim rațiunea pentru a înțelege. Iată înlocuitorul judecății; înțelegerea. Și asta-i de subliniat! Sigur că, pentru a înțelege avem nevoie de exercițiu spiritual, avem nevoie să practicăm iertarea și acceptarea. Dar putem să ne punem și întrebări de genul ”la ce-mi folopsește să critic acest om sau această situație”? Dacă vom înțelege că judecățile noastre nu ne fac mai deștepți, criticile la adresa altor oameni nu ne sunt de folos în mod real (cu toate că lumea pare a exista pe baza criticii, iar critica pare a fi eroul de succes al vremurilor noastre, cel puțin la exterior!), vom simți mai puțin impulsul de a critica, de a judeca și a găsi vinovați. Lumea judecă, dar asta costă; rezervorul de energie negativă inconștientă se mărește și produce evenimente mai devreme sau mai târziu. În relația cu ele se trezește frica, se trezește vinovăția și se trezește judecata iarăși și iarăși. Dacă ne-am judeca mai puțin, dacă am înțelege mai mult lumea și am accepta-o așa cum este, s-ar putea să simțim mai puțină vină și mai puțină frică. Este posibil ca asta să ne ridice energetic și să ne fie călăuză pe drumul către iubire, bunăvoință și înțelepciune. Lumea din jurul nostru ne va da tot timpul motive de a avea probleme. Lumea ne va provoca mereu, mai mult sau mai puțin, dar ar putea fi important ca noi să ajungem în punctul în care să nu ne mai fie atât de frică de ceea ce se întâmplă în lume, de provocările pe care ni le oferă oamenii apropiați, de pierderile și problemele noastre, de vreme ce frica de toate acestea s-a diminuat prin renunțarea la puterea judecătorului din noi. Hawkins spune că noi folosim frica drept forță protectoare și credem că ea ne ajută să evităm problemele, când, de fapt, frica ne atrage problemele și ar putea fi una dintre cele mai mari cauze ale lor. Așadar, să înțelegem mai mult, să judecăm mai puțin înseamnă să ne simțim mai nevinovați, așa cum suntem, de altfel, și să ne apropiem mai mult de adevărata păutere care ne spirjină viața; Sinele nostru divin.

miercuri, 4 aprilie 2012

Cu inima-n lăcașul rugăciunii

Oamenii au capacitatea interioară de a se ruga în două ipostaze complet diferite; fie în clipele cele mai negre, mai disperate ale vieţii lor, fie în momentele în care sunt conectaţi..la frecvenţele înalte ale iubirii şi ale rugăciunii. Neputiinţa de a ne ruga este obişnuită, adesea inconştientă, iar atunci cînd apare în conştiinţă este trăită ca o disperare, ca o stare alarmantă a fiinţei, ca un sentiment de pierdere şi îndepărtare de lumină. Sunt perioade în viaţa noastră în care ne rugăm cu uşurinţă, starea de rugăciune se află în minte continuu şi atunci avem puterea de a ne ruga deopotrivă în tramvai, pe stradă, la iarbă verbe, într-un magazin aglomerat, într-o biserică sau în toiul unei petreceri. Sunt şi perioade în care rugăciunea dispare din interioul nostru; mintea rătăceşte, sentimentele rătăcesc şi noi ..mergem prin viaţă ca şi cum am merge prin întuneric, aproape bîjbîind. De ce, oare, nu mai putem să ne răgăm atunci cînd simţim persistent că nu putem? Cum se face că ne încurcăm în cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru” şi ne trezim că mintea se gîndeşte la cu totul altceva chiar atunci cînd noi spunem rugăciunea? Este absolut evident că uitarea aceasta nu este o întîmplare. Rugăciunea nu poate fi făcută oricînd şi nici de către oricine pentru că puterea de a ne ruga se află într-un “cîmp” anume..Într-un cîmp în care predomină credinţa, iubirea, speranţa, curajul, lumina şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu drept călăuză a vieţii. “În Casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt”, spunea Isus. “Lăcaşul rugăciunii” cere să locuieşti cu mintea şi cu inima în el pentru a te putea ruga. Dacă tu locuieşti, însă, în “casa urii, or a fricii”, dacă locuieşti în casa suferinţei mentale este ca şi cum ai locui într-o groapă de gunoi, dar ai vrea să vezi din ea marea şi florile minunate ale cîmpului. Conştiinţa noastră nu poate accesa bucuria, or puterea de a se ruga dintr-o stare..în care lipseşte bucuria şi credinţa în intervenţia divină. În casa fără ferestre nu intră soarele; astfel, nici în mintea întunecată nu poate intra starea de rugăciune. De aceea nu mai putem spune nici “Tatăl Nostru”, o rugăciune pe care ştim din copilărie. Uităm pentru nu suntem conectaţi la..lăcaşul rugăciunii. ŞI tocmai uitarea aceasta trebuie să ne ajute; să insistăm, să repetăm din nou şi din nou rugăciunea, să persistăm în gînduri plăcute, frumoase şi-n dorinţe de bine pentru toată lumea, pînă ce mintea se va restabili în “lăcaşul rugăciunii”. Neputiinţa de a ne ruga este un semnal de alarmă, care ne vorbeşte despre căderea minţii noastre din lumină. Mintea nu poate primi gînduri plăcute dintr-o minte întunecată. Noi nu locuim numai în case, în apartamente, în colibe, or pe străzi; locuinţa noastră autentică se află în interior. ŞI, după cum ne sunt gîndurile, aşa ne este..lăcaşul lăuntric. Rugăciunea se află într-un lăcaş luminos al conştiinţei umane; cine-l accesează cu adevărat îI va cunoaşte şi efectele benefice..Tot în lăcaşul de lumină al conştiinţei se află dragostea, credinţa în Cristos, frumuseţea, înţelepciunea, iertarea sau bucuria.

marți, 20 martie 2012

Aceeași fereastră, alt peisaj

Noi, oamenii, trăim doar aparent în aceeaşi lume! Nici măcar la modul fizic al cuvîntului nu ne mişcăm în acelaşi spaţiu. Lumea fiecăruia se deschide în conştiinţa sa şi prin ea. Noi nu vedem lumea, nu vedem oamenii şi nu putem, în nici un caz, să percepem acelaşi adevăr. Toate noţiunile existenţei se află..în conştiinţa care le priveşte. În sufletul ce le iubeşte sau nu, în emoţiile şi-n starea de spirit a fiecărui om. Pentru un om în conştiinţa căruia se află pe moment o stare profundă de nefericire, lumea exterioară nu este una ..fericită. Oricît de strălucitoare i-ar fi existenţa, oricîtă frumuseţe, iubire sau bogăţie l-ar înconjura pe cel nefericit, el va avea vedea prin ochii conştiinţei sale o lume populată de nefericire.

Un om pragmatic, raţional, lucid şi…stăpîn pe el însuşi la un oarecare nivel al experienţei va privi către lumea intuiţiei, a iubirii, a copilăriei sau a frumuseţii de la nivelul pragmatismului său. Pur şi simplu, noi nu putem recunoaşte alte nivele ale conştiinţei şi ale realităţii în care conştiinţa noastră nu percepe. Nu este prezentă şi, în consecinţă, nu cunoaşte. Neînţelegerile nenumărate care populează realitatea şi, adesea, ne aduc în stări conflictuale cu oamenii provin din nerecunoaşterea şi neînţelegerea diferenţeleor de percepţie, care marchează diferitele niveluri ale conştiinţei. În mintea şi-n inima fiecăruia circulă gînduri, idei, percepţii, convingeri şi credinţe din domeniul personal de experienţă, ca şi din cel colectiv. Experienţa personală ne conectează şi ne leagă de cea colectivă, corespunzătoare nivelului nostru de conştiinţă. Dacă pentru noi lumea este ca un biet…călător, în bătaia sorţii, expus de către un Dumnezeu fragil sau inexistent la tot ce înseamnă suferinţă şi lipsă de speranţă, atunci…toate frumuseţile lumii, speranţele, încrederea, iubirea, frumuseţea şi dăruirea nu se vor putea arăta…nici în interior, nici în exteriorul nostru. Emoţiile, convingerile, credinţele, sentimentele şi gîndurile ce ne vor însoţi vor purta pecetea şi amprenta completă a cîmpului/ nivelului de conştiinţă din care privim noi înşine. Acesta este motivul pentru care…omul nu poartă o vină pentru opiniile sale exprimate, cît o responsabilitate pentru ceea ce alege să creadă, să simtă, să exprime şi să faptuiască.

A ieşi de sub puterea unui cîmp al conştiinţei, în care suferinţa şi judecata, agresivitatea şi lipsa de bucurie, prioritatea unor valori…din care lipseşte iubirea sau măcar simpla afectivitate nu-i atît de simplu pe cît am putea crede. Mecanismele de purificare ce se pot declanşa ca o consecinţă a unei decizii de acest gen ar putea fi insuportabile pentru majoritatea oamenilor. Acesta este motivul pentru care evoluţia spirituală a omului este una lentă sau, adesea, evitată. Inconştient omul ştie că, pentru a ieşi din lumea pe care o vede în sine, trebuie să se confrunte faţă-n faţă (de data aceasta din afară) cu acele “entităţi” de care nu poate trece fără pierderi. Lumea suferinţei încearcă să te convingă de existenţa ei şi de inexistenţa lui Dumnezeu, atacîndu-te violent. Lumea suferinţei, a agresivităţii, a urii, a durerii, a fricii şi-a disperării îşi pierde energia doar atunci cînd …omul nu mai crede în ea. Dar, pentru aceasta el trebuie să vadă de la un alt nivel al conştiinţei sau, mai bine spus, lumea credinţelor, a convingeirlor, a sentimentelor, valorile şi preferinţele sale interioare să se restrucureze în mod esenţial. Fără această schimbare interioară, vom privi de la aceeaşi fereastră acelaşi peisaj; precum în lăuntru, aşa şi în afară!

vineri, 2 martie 2012

Martisor

Orice gand frumos este un martisor.
Orice gand bun este un martisor.
O imbratisare e un martisor.
Toate lucrurile frumoase se nasc, insa, din iubire si de aceea iubirea este cel mai ravnit, mai minunat, mai drag si mai maret martisor pe care-l putem darui sau primi in viata.
Sa aveti o primavara frumoasa si un suflet ca o primavara, mereu imbracat in iubire, pentru ca martisorul sa va insoteasca in fiecare zi, in toate lucrurile pe care le simtiti si le faceti.

marți, 28 februarie 2012

Vindecătoarea sinceritate

Am observat în ultimul timp un copil de patru ani, care spune ”Mă doale bulta”, când ar vrea să spună ”nu vreau să mănânc” sau ”nu-mi place să mănânc asta”. Copilul de patru ani a învățat, deja, să nu fie sincer. El se protejează prin mica minciună, evită să fie certat și evită să spună că nu-i place mâncarea cu pricina.
Poate că un soi de copii de patru ani rămânem și noi, fie și dacă ajungem pe la 80 de ani. Cu timpul, însă, lipsa de sinceritate se elevează, devine mai pronunțată, devine un tipar care se ascunde chiar și de noi înșine. Cu timpul, durerea de burtă devine chiar reală. Te doare burta când nu-și place să mănânci ceva, or nu-ți place atitudinea unui om. Te doare burta când nu vrei să mergi la slujbă, să înveți sau să faci dragoste cu omul iubit. Sigur, uităm că pe la patru ani nu puteam să spunem ce anume ne doream cu adevărat; că ne place, că nu ne place un lucru. Copilul de patru ani umblă cu noi o viață întreagă și se manifestă sub forma diferitelor dureri fizice, a diferitelor problemele de viață, cauzate - în fapt - de lipsa noastră de sinceritate.

Tocmai pentru că lipsa sincerității cu noi înșine poate sta la rădăcina unor comportamente, atitudini, alegeri, dureri fizice sau emoționale, a ne recupera sinceritatea față de noi înșine ar putea fi un pas decisiv către vindecarea copilului interior, nevoit să pretindă la patru ani ”că-l doare ceva” când ”nu vrea ceva”. Ce nu vrei să faci, ce-ți displace când te doare ceva? Când ești tulburat, te simți singur, te doare capul, ți-ai scrântit piciorul sau cine știe ce altă problemă te frământă, ce nu vrei, de fapt, ce nu-ți place, ce respingi? Să restaurezi adevărul în tine ar putea ajuta la vindecare. Să fii sincer cu tine înseamnă să știi exact ce vrei, ce nu vrei, ce-ți place, ce-ți displace, să ai conștiința clară. Clarificarea și sinceritatea au rădăcini identice, sunt ca florile ieșite din același bulb. Sinceritatea lucrează asupra câmpului nostru mental, emoțional și fizic și face să dispară durerile, care n-au fost altceva decât un limbaj al copilului din noi, un fel în care am spus o minciună pentru a ne apăra adevărul. Să știi exact ce vrei, nu simbolic, nu prin durerea de cap, de burtă sau de picior te poate scăpa de împricinatele dureri, fiindcă ele nu mai au motiv să persiste atâta vreme cât mesajul adevărat este, deja, conștientizat, asumat și afirmat. Sinceritatea este vindecătoare și încă una care nu cere bani. Sinceritatea poate vindeca o mulțime de dureri pe care le-am imaginat în copilărie pentru a ne apăra adevărul, care-i supăra pe adulți.

luni, 20 februarie 2012

Când picură...ploaia

Cîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate. Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane. Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer.
Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului. Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire. Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire. A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii. Ne nervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă. Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.
Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale. Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa. Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire. Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.

marți, 14 februarie 2012

Cel ce poate darui

Ni se pare uneori că nu mai putem supravieţui fără o fiinţă anume, fără o casă, fără o slujbă sau fără..un acaret oarecare. Ne simţim răniţi adînc în călcîiul care ne aduce deplina sugrumare şi trăim atunci ca şi cum ne-am prăbuşi cu un spersonic. Nebunia face ca noi să reacţionăm adesea disproporţionat chiar pentru flecuşteţuri, să ne cuprindă toată disperarea pentru cinci lei pierduţi, cum o notă de patru pe care o ia copilul la şcoală să se facă drama dramelor. Avem un talent nesăbuit al disperării. Zbaterea noastră ne ajută să ne justificăm statutul de victimă a altora, a vieţii, a copiilor, a nevestei, a amantului, a societăţii sau a..sorţii. Şi aceasta fiindcă n-am recunoşate în ruptul capului că nu avem capacitatea de a fi fericiţi. Cînd apare în viaţa noastră un..surîs oarecum liniar al zilelor, al nopţilor, o abordare banală a mişcării şi a trăirii, ne plictisim..amarnic.
Furaţi de iluzia că ceea ce este interzis ne aduce fericirea, începem o goană nebună după obiectul..cu pricina şi-n plină desfăşurare a evenimentelor ne rupem genunchii, sufletele, minţile, poalele şi picioarele, uneori chiar vieţile..
Facem infarct pentru un salariu pierdut, ne apucă durerea de ficat pentru o faţă de masă pătată, ne credem în iad de îndată ce..ne părăseşte ixulescu. Nu mai avem deloc simţul adevăratei drame şi al adevăratului necaz, pentru că majoritatea dintre noi n-au trăit vremuri de război, n-au smuls rădăcini..de plante să le arunce în oală, n-au avut copilul..la urgenţă niciodată şi nu s-au trezit ei înşişi într-o stare limită. Aceste drame există aproape de noi, se desfăşoară permanent şi constant. Mulţi oameni suferă de foame, de frig, mulţi oameni..se luptă cu moartea şi mulţi luptă într-adevăr cu viaţa.
Noi, cei de pe margini, putem măcar să observăm în trecere acestea, atît pentru a întinde mîna să-i alinăm pe cei ce suferă, cît şi pentru a înţelege cît ne alintăm cînd ni se pare că se dărîmă mapamondul. A privi prin comparaţie devine alinător şi capătă chiar un iz de privire mistică, acea privire care să ne ajute, totuşi, să înţelegem că ne lipseşte doar ceea ce vrem să credem că ne lipseşte. Cel mai adesea lipseşte capacitatea de a ne conecta la firul fierbinte al realităţii şi a arunca un ochi..plin de generozitate către ceilalţi. A ne plînge de milă este..un obicei. A ne fi milă de alţii..este ceea ce ne ajută să scăpăm de obicei. Pentru că, ocupat cu mila pentru altul, uiţi să-ţi mai fie milă de tine şi atunci devii mai eficient în a..trăi decît în a te preface că trăieşti. Dar noi, în numele milei de sine, le dăruim oamenilor aropiaţi multă suferinţă, precum şi reproşul că ei nu izbutesc să ne facă fericiţi. De fapt, nimeni nu ne aduce fericirea pe tava cu ceai. Fericirea este o licoare fermecată pe care o are cel ce mai întîi o poate dărui.

joi, 9 februarie 2012

Eșec în lume, succes în noi înșine

Dacă ești liniștit se poate ca lumea neliniștită să nu te placă. Să te evite. Să te creadă prost sau nesigur pe tine. Dacă vrei să ai mintea liniștită, cei neliniștiți nu-ți pot recunoaște starea. Așa cum, dacă ești frumos, foarte frumos în tine însuți, dacă faci un pas înapoi din calea conflictelor, a războaielor și a judecăților lumii, cei implicați în toate aceste manifestări neliniștite nu te pot recunoaște.
Să fii în lume înseamnă să fii ca lumea, iar dacă nu ești ca lumea, dacă nu ești continuu neliniștiti, dacă nu lupți, dacă nu te opui, dacă nu strângi din dinți și nu te lamentezi, dacă nu judeci și dacă vrei ca toți să câștige, când cei angrenați în conflicte vor să câștige doar tabăra lor, ești privit ca unul ”în neregulă”. Ceva nu-i în regulă cu tine, îți spun ei. Se poate să te creadă umil și pasibil de umilință, se poate să te vadă în culori sumbre și să te catalogheze drept...unul fără personalitate.

Dar acesta-i prețul bunătății și prețul evoluției spirituale. Să privești cu înțelegere, cu răbdare, cu înțelepciune și cu acceptare către toate manifestările umane, să accepți că ele au un sens, să-ți asumi starea de izolare la care poți fi supus din pricina tranformării tale interioare. Căci omul tranformat, omul frumos, omul blând, omul spiritual nu este neapărat și un om de succes în lume. Succesul în lume presupune aproape întotdeauna să fii ca lumea. Cel ce critică mai mult, mai dușmănos și mai năpraznic se poate să aibă un mare succes în lume. Cel ce lovește fără milă se poate să fie căutat în lume. Succesul în tine și succesul în lume sunt, iată, două dimensiuni diferite ale experineței umane. Pentru omul spiritual, succesul înseamnă creșterea interioară, puterea extraordinară de a accepta lumea așa cum este și a-i înțelege tarele, iar atunci când se întâmplă asta nu mai simțim altceva decțt compasiune pentru toate manifestările umane. De ce? Pentru că omul spiritual înțelege că oamneii nu pot fi și nu pot face decât ceea ce sunt și fac în fiecare clipă.

Succesul spiritual se poate să ne îndepărteze de lumea tumultuoasă, dar să ne apropie de lumea iubirii, a înțelepciunii și a înțelegerii. Succesul spiritual se poate să ne extragă din caruselul lumii, să ne îndepărteze de lucrurile pentru care luptă lumea, de dorințele care contează atât de mult pentru lume. Cine optează pentru succes spiritual optează pentru cunoașterea de sine și, aproape întotdeauna, pentru schimbare radicală a sistemului de valori. Omul spiritual nu mai gândește ca omul din lume, nu mai simte ca omul din lume și nu mai trăiește la fel, chiar dacă privindu-l sau avându-l prin preajmă nu-ți dai seama care-i diferența. Existența și experiența spirituală nu se află în alegerea tuturor oamenilor pentru că, pe drumul către noi înșine trebuie să ne dăm jos măștile, să ne arătăm nouă înșine așa cum suntem, să simțim compasiune pentru noi înșine și să trecem peste un mare șirag de renunțări, deopotrivă interioare și exterioare.
Se poate ca mulți dintre noi să mergem pe cărarea spirituală, dar cu speranța ascunsă că vom găsi o putere,o energie, o stare anume care ne va aduce fericirea nesfârșită, or că Dumnezeu însuși ne va îndeplini anumite dorințe omenești. În această fază avem , încă, drum lung de parcurs până la omul spiritual din noi înșine. Succesul spiritual nu ne va adăuga conturi grase în bancă, nici nu ne va aduce partenerii visați sau slujba din poveste, căci succesul spiritual presupune o victorie a forțelor conștiente asupra celor inconștiente sau o victorie a noastră asupra nouă înșine.

Ne luptăm cu atașamentele noastre omenești, ne dezvelim chipurile neplăcute pe care le-am ascuns o viață întreagă, ne recunoaștem lipsurile, minciunile pe care ni le-am spus, ne ștergem din sistem judecătorii aspri și criticii neliniștiți pentru a aduce la lumină o ființă nouă; noi înșine. O ființă care nu mai proiectează cauzele problemelor sale asupra lumii și nu mai asunde vinovăția sa în beciurile inconștientului. O ființă care înțelege, iartă, iubește și știe că ființa umană e ca o mică bătaie de aripă a unui fluture într-un univers necunoscut și atât de puțin înțeles. Când ne regăsim pe noi înșine știm că nu știm nimic sigur, știm că nici ceilalți nu știu, doar că ei nu știu că nu știu. Succesul ființei spirituale apare atunci când ne învingem monștrii interiori, când gustăm victoria meritată auspra propirului nostru Ego. Dumnezeu învinge cînd Egoul se disipează. Dumnezeu se arată prin noi când ne învingem Egoul, când ceea ce lumea vede umilință pentru noi este frumusețe. Când căutăm pacea în loc de război și iubirea în locul urii. Succesul nostru spiritual se întâmplă atunci când se poate ca lumea întreagă să ne vadă în eșec. Dar, atenție, nu orice situație de izolare înseamnă cunoaștere de sine; semnele evoluției interioare se resimt ca modificare a stării, a conștiinței, a minții, a sufletului, a posibiliătților noastre de prcepepție și a atitudinilor ”profund umanizate”, care se vor arăta în toate situațiile vieții prin noi.

miercuri, 8 februarie 2012

Cel mai frumos om din lume

Vă invit să accesați adresa de mai jos, unde veți găsi articolul meu, ”Cel mai frumos om din lume” | Catchy (www.catchy.ro).

joi, 26 ianuarie 2012

Ce frumos sens al iernii!

De multă vreme încerc să citesc în existență semnificațiile mai adânci, să privesc dincolo de suprafața lucrurilor. Văd în iarna asta, în vântul ce sforăie furios și distructiv, în ninsorile violente și constrîngătoare ceva...incredibil, un fel de întoarcere fortată la unitate. Iarna ne constrânge să fim împreună. Iarna umană, care-a făcut ca săptămâna trecută jandarmii să-i bată pe români cu bastoanele și să le biciuie ochii cu gaze lacrimogene, îi pune acum în situația paradoxală de a-i salva de prin nămeți. Acei bărbați vânjoși, îmbrăcați ca extratereștrii, jandarmii, aleargă acum prin vânt, prin ger, prin zăpezi năpraznice, într-o misiune de slavare. Ce ironie, dar ce ironie frumoasă!
Iarna ne arată că nu suntem separați, iarna ne spune că suntem împreună. Dacă ar fi să-i găsim suferinței un scop și o justificare, iată că n-am exagera atunci când am spune că suferința ne amintește că nu suntem dușmani și, poate, că nu luptăm împotriva iernii sau a condițiilor vitrege, fie ele condiții ale vremii sau ale vremilor, cât luptăm pentru a ne redobândi umanitatea. Condiția umană autentică face ca, în fața primejdiei, în fața amenințării, în fața obstacolului comun să ne descoperim pe noi înșine ca ființe salvatoare și...salvate. Ca ființe care iubesc oamenii și se pot sacrifica pentru oameni.
Dacă și iarna ne spune cât de profund suntem împreună, dacă și nămeții slujesc unei înțelegeri corecte și ferme a experienței noastre, atunci toate suferințele pot servi acestei înțelegeri. Nimic nu-i întâmplător; nici iernile, nici mișcările gândurilor noastre, nici visele, nici neâmplinirile. De-am putea pătrunde puțin mai adânc în noi, în interiorul nostru, de-am putea să ne amintim în fiecare clipă că nu ne putem separa decât în aparență, dacă am putea înțelege că nu suntem implicați în nimic din întâmplare, am trăi mai frumos. Am privi în ochii altora proprii noștri ochi și ne-am vedea în ei pe noi înșine. Suntem împreună mereu, dar - când nu ne copnstrânge iarna, când nu ne constrânge existența - ne uităm frumusețea și ne negăm esența. Rolul cosntrângerii pare a fi tocmai unul legat de activarea memoriei, de activarea sufletului, care îngheață, uneori, și - culmea - îngheață în absența iernii. Din punct de vedere spiritual, iarna dezgheață sufletele degerate și ne amintește tuturor că n-am fost niciodată separați. O zdruncinătură, uneori un cutremur, alteori o pierdere, alteori o boală, un tsunami, un șoc oarecare ne scot din letargia memoriei, din acest Alzheimer al sufletului. Ce frumos sens al iernii cu toată durerea, cu toată frica, cu atâta muncă și luptă pentru a învinge nămeții pe care nu-i putem judeca. Și bine că nu putem să judecăm și iarna!

luni, 23 ianuarie 2012

Lucruri de neânțeles

Viaţa ascunde sub faldurile ei atît de multe mistere, încît chiar şi înţelepţii se pot simţi - în faţa unora dintre ele – ca nişte copii. Oricîtă înţelepciune am strînge, oricît ne-am strădui să ne eliberăm de neştiinţa, de ignoranţa, de inconştienţa, or de neînţelegera noastră, vin clipe şi momente, situaţii şi întîmplări..de neînţeles. Fie că privim cerul nesfîrşit, în adîncurile căruia nu avem habar ce anume se ascunde, or că trăim o situaţe de viaţă, pare tot una. ŞI savantul, şi înţeleptul, şi copilul, şi omul obişnuit îşi cunosc slăbiciunea de cîte ori se întîlnesc în calea lor cu “misterul vieţii”. Iar întîlnirea cu necunoaşterea este inevitabilă pentru oricare dintre ei. Căci oricît de înţelept ar fi înţeleptul şi oricît ar şti savantul, viaţa are reţete prin care îl poate lua de ciuf pe fiecare, fără explicaţii.

ŞI, cînd însuşi înţeleptul înţelege că nu înţelege, cînd el ştie că nu ştie, cînd el ştie că nu poate, îşi găseşte salvarea într-o stare de abandon, dar şi în una de smerenie..Viaţa are obiceiul să aplece toate capetele care trec prin ea. Viaţa are obiceiul să le ducă pe toate în fundătură, pentru ca ele să-şi recunoască slăbiciunea şi să regăsească atunci sursa adevărată a puterii. Viaţa este răbdătoare şi consecventă în a ne dezvălui limitele şi a ne pune în genunchi. Lumini şi umbre, fericiri şi disperări, catacombe şi cîmpii fără seamăn ne umplu clipele şi ne compun drumul, dar Viaţa rămîne adevăratul călător prin ele. ŞI fiecăruia dintre noi îI arată faţete şi frînturi, precum face pictorul, scriitorul sau filozoful şi omul de ştiinţă. Viaţa surîde grandios în faţa cunoaşterii noastre şi – probabil – uneori se amuză în faţa copilăriei prin care păşim. ŞI înţelepţii se joacă îngrijoraţi, or tăcuţi cu păpuşile, iar viaţa aprobă jocul lor. Momentele în care te simţi în faţa unei situaţii ca într-o căruţă pe care n-o poţi stăpîni sunt şi acelea în care ai nevoie să te abandonezi puterii care te duce atunci prin furtună. Unde ajungi? Ce mai contează? Contează doar abandonul şi conştiinţa slăbiciunii tale în faţa unei puteri care rămîne ascunsă, în vreme ce se află - în acelaşi timp - în faţa ta.

Puterea în care ai crezut se prăvale ca un bolovan în prăpastia existenţei şi numai în faţa acestei înţelegeri..îngenunchezi. Cînd ştii că nu ştii şi cînd ştii că nu înţelegi, cînd ştii că nu poţi şi cînd ştii că nu cunoşti, îţi sfărîmi spada, pretenţiile, ura, dorinţele omeneşti obişnuite şi te predai acelei puteri care te-a dus la adevăr. ŞI înţelegi dintr-o dată că niciodată nu ţi s-a cerut mai mult decît atît. Să fii un om simplu. Să ajuţi cînd poţi. Să iubeşti cînd iubeşti. Să dormi cînd dormi. Să plîngi cînd plîngi. Să rîzi cînd rîzi. Căci, iată, cînd Viaţa se burzuluieşte la noi prin întîmplări şi situaţii dureroase, nu ne întreabă:”Tu ce meserie ai? Dacă eşti savant sau înţelept, ministru sau gunoier te scutesc de boală sau de atacurile celor din jur sau de orice altă situaţie trăieşti”! Viaţa nu ne întreabă ce performanţe am făcut, ce studii avem, cît suntem de frumoşi, or de deştepţi. Ea-şi vede de drum, ea este – pur şi simplu – mereu încărcată cu mister şi destul de puternică pentru a face din tot înţeleptul o fiinţă..obişnuită, care se joacă şi ea cu păpuşile. Doar că se joacă..ceva mai conştient.

marți, 10 ianuarie 2012

Cel ce nu te iubește!

Iată o temă pe care vă invit s-o analizați;
”De ce nu te iubește un om?”
De ce nu te iubește un om pe care-l iubești?
Oare nu ești destul de bun? N-ai destui bani? Îi ești inferior? N-ai ochi frumoși?
N-ai talia standard? Ce-ți lipsește, te întrebi cînd nu ești iubit? Ce ar trebui să ai pentru ca celălalt să te iubească?
Oamenii care au trecut ...mai consistent prin viață au putut observa că poți să ai și o scară care duce la cer, căci cel ce nu te iubește va găsi că n-ai scăunel, or va găsi mai pe gustul său scările de argint, în locul celor de aur, pe care tu le-ai imaginat.
Atunci, de ce nu ești iubit, orice ai face?
De unde vine lipsa iubirii, fie în tine, fie în celălalt?

Răspunsul meu este acesta;
”Lipsa de iubire este consecința focalizării negative a minții”!
Adică, cel ce nu iubește vede, observă, se concentrează, se focalizează asupra părților care nu-i plac la tine, la relația cu tine. Lipsa de iubire echivalează și cu incapacitatea de a...aprecia. Cu incapacitatea de a vedea părțile bune.
Asupra incapacităților afective și mentale ale altora noi nu avem nici un control. Tocmai din pricina asta, oricât de buni am fi, nu vom fi niciodată iubiți de cineva incapabil să ne aprecieze și să să ne vadă părțile frumoase.
Nu-i vina noastră când nu suntem iubiți. Lipsa de iubire este problema celui care nu iubește.
Din nefericire, când ne focalizăm asupra neiubirii cuiva, sfârșim prin a ne focaliza negativ, la rândul nostru și a ne pierde iubirea de sine.
Cea mai bună decizie pe care o putem lua dacă avem de-a face cu o iubire fără speranță, cu o respingere în dragoste sau cu sentimentul că nu suntem iubiți este...acceptarea situației și concentrarea noastră mentală asupra lucrurilor plăcute, frumoase, a relațiilor hrănitoare și a bucuriei. Pe măsură ce ne vom gândi mai puțin la un subiect, el va părăsi conștiința noastră(asta-i valabil cu toate subiectele, fie ele legate de iubire sau altceva). Pe măsură ce ne gîndim mai puțin la lipsa iubirii, dar ne concentrăm asupra iubirii prezente în viața noastră în forme simple, plăcute, iubirea de sine și capacitatea noastră de a iubi vor crește și ne vor dărui în cele din urmă iubirea pe care o visăm.
Suferința arată că cel ce nu te iubește ești tu însuți; adică, ai căzut în capcana lipsei de iubire a cuiva,ți-ai lăsat gîndurile să urmărească iubirea absentă, ai fost concentrat asupra lipsei, a nefericirii, a durerii și a pierderii, iar asta...aduce suferință.
Să accepți că nu ești iubit înseamnă să accepți că celălalt nu poate să te iubească, atât. E problema lui, las-o la el, bucură-te dacă tu iubești, căci asta-i tot ce contează; să fii capabil tu de iubire!

joi, 5 ianuarie 2012

Un an...bun

Am avut drum pe la o bancă la început de an. Nu știu de unde și cum, s-a ivit o conversație cu o funcționară. ”E greu, totul e atât de rău! Oare ce vom mai face anul ăsta”, se lamenta femeia, arcuindu-și sprâncenele, ca pe un semn de îngrijorare? Azi dimineață, o altă persoană remarca faptul că anul a început cu ”sinucideri, accidente și omoruri”; un peisaj deloc încurajator; parcă...aceeași nestăpânită îngrijorare se strecoară printre noi și curge, încercând să sugereze că ”ceva rău plutește în aer”. Până și starea vremii incită la predicții înfricoșătoare, de tipul ;” Crezi că vremea asta frumoasă e un semn bun”? Nu, n-are cum să fie! Trebuia să fie gerul bobotezei și-i canicula bobotezei...!”
Ce sunt, oare, toate aceste considerații și predicții, de unde provin aceste suspiciuni ale unui ”timp” rău sau ale unui ”an rău”, cum se face că izul acru al temerior și parfumul înăbușitor al angoaselor găsește în noi un mediu bun pentru a locui și a ne bântui?

Aș zice că mintea noastră este cheia aici. Mintea selectează...subiectul căruia îi acordăm atenție și-n care ne investim energia. Sigur că nu putem ignora contextul global la care suntem tentați să ne raportăm. Nu putem ignora criza economică și consecințele ei; criza însăși ar putea fi tabloul de bord al unui imens câmp energetic, care ne absoarbe, ne atrage și ne determină...gîndirea. Dar, în mijlocul oricărei crize, în miezul războaielor ce s-au perindat prin istorie, în interiorul celor mai negre stări de lucruri ale existenței, au fost oameni care au prosperat, au descoperit oportunități, și-au folosit creativitatea și capacitatea pozitivă de focalizare a minții și au reușit să învingă intemperiile. Mintea rămâne cheia care descuie lada de zestre sau lada cu balauri. Asupra cărei stări de lucruri din jurul nostru ne concentrăm atenția? Ce subiecte selectează mintea noastră, căror lucruri le dă mai multă atenție? Asta-i întrebarea întrebărilor? Căci, chiar și în cel mai negru peisaj, putem vedea ceva frumos sau bun. Dacă vom alege să ne așezăm seara în fața televizorului și să vedem selecția tragediilor pe care le crează conștiința joasă, nu trebuie să ne fie de mirare că vom vedea în fața ochilor doar curgerea inevitabilă a răului. Știrile sunt o selecție de întâmplări, dar nu una din viața obișnuită, ci chiar acele întâmplări distincte, ieșite din comun. Ele arată o frântură, nu întregul peisaj. Peisajul obișnuit al vieții nu face subiectul unei știri. Peisajul plăcut, binevoitor al existenței nu apare la știri, tocmai pentru că nu-i surprinzător, nu-i special. Frîntura aceasta de univers spectaculos pe care ne-o arată televizorul nu descrie existența celor mai mulți oameni, ci pe a celor mai puțini dintre ei. Concentrîndu-ne atenția asupra unei frînturi de experiență putem crede că asta-i experiența; o mișcare a răului, o exacerbare a lui. Dar nu-i așa! E important să știm și să înțelegem că nu-i așa. Mai important este să ne ducem atenția către acele lucruri care ne interesează, pe care le dorim, către soluții, către frumos, către ceea ce vrem cu adevărat pentru noi. Criza e o frîntură mai mare, dar până și pe ea o putem privi cu un ochi înțelept și o putem fructifica, în primul rând spiritual.

Ceea ce vă propun pentru acest an ca demers global este să vă îndepărtați de panica generală, ce tinde să fie ca focul aprins; pe măsură ce o hrănești, se întinde, se extinde și decimează. Orice s-ar întâmpla în jurul nostru, avem opțiunea de a privi ceea ce vrem mai mult decât ceea ce nu vrem. Avem opțiunea de a lua partea bună a fiecărei situații; asta nu-i o soluție omenească obișnuită, dar este una spirituală, ale cărei efecte nu întârzie niciodată să se arate. O simplă durere de cap azi ne face conștienți de starea de bine pe care o avem ieri, dar pe care o vedeam ca pe una rea atunci. În mod asemănător, starea noastră de azi, oricare ar fi ea, e mai bună decât multe altele din trecut și mai bună decât a altora. Totul este să exersăm gândirea comparativă și să ne convingem pe noi înșine că totul este bine. În felul acesta evităm să curgem în câmpurile de atracție ale crizei, ale răului, în câmpurile panicii și ale unor evenimente nefericite.
Ceea ce vrem să vedem în lume devine lumea noastră. Anul ce vine va fi precum îl construim în interior, precum îl percepem. Ceea ce vedem a fi real este întotdeauna o frîntură de real. Așa cum de la fiecare alt etaj al unei clădiri putem vedea frânturi diferite ale aceluiași cartier, de la etajele cele mai frumoase ale minții noastre putem vedea ceea ce alegem să vedem. Să fim atenți la lucrurile bune este o alegere. Să ne gîndim mai puțin la lucrurile neplăcute și să întârziem asupra celor ce ne stimulează inima, mintea, creativitatea și calitățile ne va duce către un an 2012 pe care-l vom iubi și despre care vom spune în decembrie că ”a fost minunat”.
Vă doresc un an minunat, un an în care lumina conștienței și a conștiinței înalte vă umple și vă însoțește la tot pasul.
Articole publicate pe blogul personal