marți, 23 august 2011

Atașamentul de fericirea omenească

A căuta fericirea; iată o stare firească a omului. Dorința de a fi fericit este firească, dar atașamentul de fericire înseamnă altceva. Atașamentul de fericire este cauza nefericirii și asta nu pentru că noi n-am avea dreptul la fericire, cât pentru că atașamentul descrie o stare de dependență de fericire. În dependență regăsim, în același timp, neânțelegerea condiției umane, a ființei umane, a propriei ființe și, în consecință, neînțelegerea experienței și neacceptarea ei. Din pricina dependenței noastre de fericirea omenească pierdem chiar starea de fericire, căci nu găsim justificarea și puterea de a înțelege momentele de zdruncin, de umilire sau de umilință a valorilor superioare. Neînțelegând, judecăm, ne supărăm, urâm, simțim frica într-un mod care întrece simpla ei forță protectoare și devenim intoleranți cu noi înșine, ca și cu greșelile sau comportamentele oamenilor din jurul nostru. Când vrem cu orice preț să fim fericiți, cea mai mică stare de durere, de nefericire, de iritare, de suferință ne poate crea un dezastru lăuntric și chiar comportamental. Din acest punct de vedere, modul de creștere al copiilor de astăzi poate avea ca efect secundar un mare atașament al copilui de starea de fericire. Excesiva protecție a copilului față de suferință și durere îl poate face dependent de fericirea omenească și agresiv la cea mai mică...pierdere a stării sale de bine. Mă refer la starea copiilor crescuți printr-un exces de protecție pentru că am observat în ultima vreme intoleranța unora dintre ei la durere și agresivitatea născută din acest atașament.
Un oarecare atașament de fericirea omenească am putea avea cu toții și, dacă îl avem trebuie să-l observăm și să înțelegem ce anume ni se întâmplă. Cum ne dăm seama că suntem atașați de fericire? Ei, bine, cele mai mărunte comportamente neplăcute ale altor oameni ne rănesc, ne stimulează judecata, ne irită, ne mânie și ne fac să ne pierdem capacitatea de a iubi și, mai ales, toleranța. Devenim răi de dragul fericirii, cam asta-i ideea. Devenim agresivi emoțional și ne agresăm pe noi înșine, înainte de a-i agresa pe alții. Cea mai mică durere fizică sau sufletească ni se pare sfârșit de lume atunci când suntem atașați de fericirea omenească. cel mai mărunt comportament al unui partener, al unui părinte, al unui copil sau al unei alte ființe apropiate trezește în noi suferința și neânțelegerea. Fericirea ne fuge de sub călcâie tocmai pentru că suntem dependenți de ea, iar neânțelegerea ne frânge energia și puterea de a iubi.
Noi suntem oameni și oamenii vor simți întotdeauna durerea, suferința, pierderea și dificultățile condiției umane. Fără suferință nu există dezvoltare, spune Lazarev și asta nu-i o scuză pentru existența suferinței, cât un fel în care acceptăm că ea are un rol bine determinat în viața noastră. IUbirea noastră se poate ridica deasupra suferințelor pe care le îndurăm, dar asta nu înseamnă că avem scutire de suferință. Sufletul nostru poate aspira către fericire, o poate trăi, dar - în același timp - să avem grijă ca fericirea sau, mai bine spus, dependența de ea să nu ne înrăiască. Acceptarea suferinței, a durerii și a pierderii în viață, indiferent că pierdem cinci lei, iubirea unui om sau confortul obișnuit, presupune o conexiune corectă cu puterea iubirii, cu puterea divină și o mai bună adaptare la viață. Cei ce ne iau fericirea uneori ne încearcă inconștient puterea de a iubi, a ierta, a înțelege, a accepta condiția umană. Durerile omenești nu există pentru a ne lua fericirea, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că nici o stare umană nu-i fixată pe un perete pentru noi anume; fericit poate fi acela care acceptă că este și nefericit, că nu-i nefiresc să trăiești și suferința, că tocmai capacitatea de a acecpta, a tolera, a înțelege suferința și pierderile vieții deschide poarta către...iubire. Dacă devenim răi în numele fericirii, rămânem în nefericire. Dar, dacă izbutim să trecem peste greutăți cu bunătate și cu înțelepciune, să ne acceptăm lacrimile și slăbiciunea pe care ele o trădează, avem capacitatea să percepem fericirea și nu atât pe aceea izvorâtă din ceea ce avem, cât pe aceea ce se naște în interiorul nostru, din ceea ce suntem.

luni, 15 august 2011

De ce e suparata Maica Domnului?


Este zi de rugaciune, ziua Maicii Domnului si de aceea astazi va invit sa cititi articolul din Jurnalul National, ”De ce e suparata Maica Domnului”? Sper sa va placa si - mai ales - sa va fie de ajutor.
http://www.jurnalul.ro/cautare/autor/maria-timuc-1200.html
Articole publicate pe blogul personal