luni, 21 februarie 2011

Fericirea ca si suferinta

Poporul roman - în înţelepciunea sa minunată - a ivit zicala “rîzi a rău”, care exprimă căderea sufletului din fericire direct în durere..În lumea noastră, “orice lucru se poate transforma în contrariul său”, aşa încît dăm din rîs în plîns şi invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat! Sentimentele opuse – ne spun fizicienii – generează aceeaşi undă. Undele iubirii devin asemănătoare cu cele ale urii, iar undele frumuseţii se fac la fel ca şi cele care exprimă urîţenia..ŞI atunci este de la sine înţeles că, depăşind un anume prag al trăirii, ceea ce noi credem a fi bine sau rău se confundă pînă la asemănare. Universul psihologic pare a fi conceput în aşa fel încît să ne putem mişca “creativ” numai între extreme, nu şi dincolo de ele.

Cînd depăşim pragul critic al fericirii, legea polarităţii ne poate duce în extrema cealaltă, unde fericirea şi suferinţa sunt unul şi acelaşi lucru..Ele vibrează identic, desenează o undă continuă, ceea ce înseamnă că - la nivelul cel mai profund noi resimţim prea multă fericire ca prea multă suferinţă şi invers..Fericirea în exces, ca şi suferinţa în exces apar ca stări capabile să dezechilibreze universul. Legea polarităţii le transformă, însă, într-o figură vibratorie unică, marcînd un prag critic care ne indică nivelul de inteligenţă al naturii şi capacitatea ei de a-şi menţine echilibrul prin “Lege”. De aceea marile fericiri se strivesc sub paşii unor întîmplări care ne transportă într-un mare Iad. Inteligenţa naturii ne îmbie să ne manifestăm “cu fericire extremă” în timp ce o nefericire extremă se întîmplă undeva, într-un colţ de lume, unui om iubit sau apropiat nouă..Înainte de a auzi veşti dureroase, putem fi transportaţi în fericire pentru a ne familiariza cu “undele” care-i dau celui drag nouă durerea. Polaritatea nu se manifestă doar în interiorul nosutru, cît şi în viaţa de zi cu zi.

ŞI, pentru că trăirile opuse apar în planul subtil ca unde asemănătoare, este de la sine înţeles de ce găsim în suferinţă o plăcere perversă. De ce ne ţinem după ea cu mintea, cu sentimentele şi de ce ne găsim continuu scuze pentru a nu ne simţi bine! Suferinţa şi fericirea arată exact la fel în planul trăirii; starea de bine, însă, nu ne oferă nimic spectaculos..Nu ne transportă peste pragul critic al experienţei interioare şi, ca urmare, ea apare în trăirea noastră ca o ştire obişnuită despre vreme..Noi, însă, adorăm spectaculosul la nivel psihologic. El ne energizează prin surpriză..iar surpriza lucrează în corpul nostru prin suplimentarea nivelului de adrenalină, prin suplimentarea cortizolului, or a endorfinelor. Dacă ne permitem să suferim prea mult, or găsim continuu cauze de suferinţă, fie în ceilalţi , fie în noi înşine, poate fi pentru că suferinţa ne energizează şi ne dă sentimentul profund (dar neconştientizat) că trăim..fericirea. La nivel conştient suntem nefericiţi, dar în adîncurile fiinţei noastre..este ca şi cum am fi fericiţi. Paradoxul dispare în structurile cele mai profunde ale materiei sau în structurile cele mai profunde ale energiei. Numai cînd putem fi conştienţi de faptul că ne energizează suferinţa, putem alege să ne simţim mai bine, indiferent de ceea ce aleg cei din jurul nostru.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Articole publicate pe blogul personal