Faceți căutări pe acest blog

joi, 27 ianuarie 2011

Filmul din..mintea noastra

Cînd urmăreşti un film, simţi că el te prinde emoţional..Rîzi, plîngi, gîndeşti, iubeşti, urăşti, anticipezi scenele, ţi-e frică, or te simţi trist şi aşa participi ..de parcă filmul ar fi real! Tu ştii că filmul este ..poveste, dar povestea prinde viaţă în emoţiile şi-n gîndurile tale. Fiecare poveste pe care o citeşti sau o vizionezi la televizor, pe care ţi-o spune altă persoană, or pe care ţi-o imaginezi singur devine reală în interiorul tău. Simplul fapt că te impresionează suferinţa sau dragostea, agresivitatea sau disperarea din poveste este semnul distinct al implicării tale în poveste. Este semn că povestea imaginară a devenit pentru tine ..reală. Viaţa de zi cu zi este..la fel ca povestea din film. Viaţa pe care o simţi în emoţiile tale, viaţa pe care o gîndeşti şi căreia îI dai girul realităţii este..povestea ta. Emoţiile te fac participant la poveste, te implică în ea şi îţi crează iluzia că povestea pe care o vezi, o trăieşti şi o simţi este una reală! ŞI nebunia poveştii, oricare ar fi ea şi oricui i-ar aparţine, provine din credinţa mentală că “există victime” şi de aceea suferinţa este reală.
Mintea umană a conceput un scenariu tragic, în care omul devine victimă şi este obligat să sufere, negînd astfel iubirea. Pînă şi iubirea omenească este sfîşiată de suferinţă şi de oroare. Frica de dragoste a devenit parte din acest scenariu absurd al conştiinţei umane. Frica de dragoste este rădăcina tuturor fricilor, căci în ea se ascunde frica noastră de Dumnezeu. În faţa “minţii omeneşti” iubirea nu este un drept al tuturor fiinţelor şi nici natura lor. Mintea condamnă, judecă, urăşte, agresează şi speculează orice eroare pentru a justifica credinţa că iubirea nu există. Prin aceasta, în cadrul propriului film, omul îşi face scenariul suferinţei şi apoi crede că el este realitate. De fapt, povestea vieţii este..filmul mental, care rulează acum în faţa ta şi căreia îI atribui numele de realitate. Orice ai privi în jur, fie propria poveste, fie poveştile celorlalţi, vei vedea ..filme. ŞI te vei implica în ele, ca şi la televizor, atît cît îţi va permite propria minte. Nefiind conştient de faptul că tu eşti acela care priveşte filmul – aşa cum se întîmplă cînd te uiţi la televizor – emoţiile tale te condiţionează să-l percepi ca pe o realitate. Nu filmul este, însă, cauza emoţiilor tale. Emoţiile şi gîndurile tale sunt în inconştient pînă în clipa în care întîlneşti..filmul. Ele îţi spun care este realitatea ta interioară, ce anume te impresionează, ce te agasează, ce anume te condiţionează şi ce anume atrage filmul pe care tocmai îl urmăreşti. Astfel, fiinţele ce-ţi apar în faţă, evenimentele în care eşti implicat, problemele tale de zi cu zi joacă rolul..”filmului TV” pe care îl urmăreşti. Ceea ce apare pe ecranul tău mental, emoţional în relaţia cu toate care ţi se întîmplă crează în tine o reacţie emoţională. Existenţa ei te face să simţi că filmul este adevărat. După consumarea unui eveniment poţi să-ţi dai seama cu uşurinţă că evenimentul nu mai este prezent, dar mintea încă..îl păstrează viu. Acest fenomen poate fi comparat cu situaţia în care ai plecat de la cinema, dar te gîndeşti încă trei sătămîni la filmul pe care l-ai văzut! Aceasta este mintea care se agaţă de trecut şi trăieşte în amintire şi-n imaginaţie ceea ce nu este prezent şi nu are nici o realitate. Un simplu film. A cărui frumuseţe sau urîţenie depinde de mintea care le observă.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Despre schimbarea metodelor

Dacă îţi pui în picioare o gheată ruptă şi te împiedici de ea tot timpul, logica îţi spune că trebuie să o schimbi, pentru ca gheata să nu-ţi mai afecteze mersul. Dacă nu poţi obţine banii pe care îI visezi, femeia pe care ţi-o doreşti, profesia, or locul de muncă cel mai agreabil, este semn că în tine se află o gheată ruptă. Gheata trebuie schimbată. Nu poţi merge la vînătoare cu arma stricată, cum nu poţi obiţne bani şi nu poţi aduce la tine împlinirea viselor tale, fără să înţelegi că foloseşti metode vechi pentru a atrage situaţii noi. Cînd vechile metode duc mereu către acelaşi rezultat, ele trebuie schimbate(nu poti pune vin nou in burduf vechi). Cînd numai visezi la bani, dar nu schimbi în tine modul de a gîndi banii, emoţiile şi sentimentele pe care le ai în legătură cu banii ;i mijloacele de a ajunge la ei înseamnă că alegi continuu să mergi cu ghetele rupte.
Orice îţi doreşti este posibil. Schimbă “ghetele” ca să mergi comod în viaţă. Schimbă maniera de căutare, pentru a găsi ceea ce cauţi. Schimbă sentimentele legate de femei, atunci cînd este evident că le respingi sau cînd este evident că atragi spre tine femei tentate să te chinuie. Schimbă-ţi sentimentele tale şi gîndurile legate de bani, pentru a atrage banii. Dacă-i dispreţuieşti şi dacă te plîngi continuu:”Ah, eu nu am bani”, atunci banii nu vin la tine. ŞI-n bani, şi-n lucruri, şi-n flori, şi-n fiinţe, şi-n pietre se ascunde forţa misterioasă a vieţii, care răspunde la emoţiile, la gîndurile şi la sentimentele tale. Ele constituie “Gheata cea ruptă” sau gheata cea bună, iar tu eşti cel ce alege una sau alta pentru viaţa sa. Alege să schimbi acestea cînd ceva din existenţa ta merge de-andoaselea. Investeşte în a schimba ghetele, nu în a te plînge continuu pentru că te împiedici. Cînd te-ai împiedicat este semn că ceva mai ai de schimbat. Nu dispera, schimbă felul tău de a simţi şi a gîndi dorinţele şi abia apoi se vor schimba întîlnirile din realitatea vieţii tale. Banii trag la bani, nu la buzunarele goale. Iar drumul neted se aşterne în calea celui care are ghete bune..

vineri, 21 ianuarie 2011

Puiul de porumbel şi copilul interior

Ieri l-am dăruit pe Vasilică, un puişor de porumbel care mi-a sosit la uşă în seara de anul nou (vezi articolul "Revelion cu un porumbel", Jurnalul Naţional din 3 ianuarie). Între timp, ne-am împrietenit teribil de mult. Vasilică a învăţat să-mi stea pe umăr, dar prefera - în primul rând, să-mi stea la ceafă. Aşa că ..mergeam cu el la ceafă prin bucătărie, în vreme ce găteam. În plus, se obişnuise să mănânce numai din mână şi să bea apă din ceşcuţă. Noaptea dormea pe etajera de la o baie şi, adesea, îl ciugulea pe porumbelul din oglindă, imaginea lui însuşi...Nu-i puteam da voie să iasă afară pentru că este încă mic, nu zboară prea viguros şi, în plus, este atât de umanizat, încât probabil că s-ar duce să-l ia în braţe şi-o pisică.
L-am dăruit pe Vasilică unui copil. Întâmplarea, dacă i se poate spune aşa, căci nimic nu-i întâmplător, face ca Alex, băieţelul căruia i-am dau porumbelul, să fie născut în aceeaşi zi cu mine. A fost cel mai fericit copil din lume ieri, când i-am dăruit puiul.
Eu, însă, am lăcrimat şi am avut nişte emoţii copleşitoare, deşi mai am un porumbel, la fel de umanizat, care mă însoţeşte de vreo doi ani. Acesta este, însă, un porumbel adult. Noaptea pleacă afară şi se întoarce în fiecare dimineaţă la geamul meu, îl las să intre şi apoi ne petrecem toată ziua împreună. Aproape zilnic adoarme pe piciorul meu. Mă priveşte cu ochi de adult, spre deosebire de jucăuşul Vasilică, ai cărui ochi de copilaş stimulau copilul din mine şi o iubire teribil de frumoasă. Gigi, porumbelul cel mare, meditează cu mine cînd adoarme pe picior şi mă priveşte cu ochi de adult. Vasilică era..o imagine a copilului din mine şi, poate, tocmai de aceea l-am dăruit - fără să-mi dau seama - unui copil născut în aceeaşi zi cu mine. De altfel, nu mai cunosc alt copil născut în aceeaşi zi cu mine. Acel copil din mine s-a emoţionat ieri, a plâns şi...a ieşit la suprafaţă o dată cu plecarea lui Vasilică. Pentru copilul din mine a venit, probabil, Vasilică la uşa mea. Prezenţa lui m-a tulburat, m-a emoţionat şi mi-a dăruit clipe de iubire fără egal. L-am dat cu drag, fericită pentru că el îi va aduce bucurie unui copil. ŞI chiar aşa am înţeles din nou cât de important este, încă, acel "copil interior", copilul din noi înşine, care se poate trezi prin apropierea de o fiinţă gingaşă, neajutorată şi capabilă de iubire necondiţionată, cum este...un puişor de porumbel..

Vindecarea copilului interior

Aşa mi-am amintit că la sfârşitul anului trecut au fost date publicităţii rezultatele unui studiu legat de "vindecarea copilului interior". Publicat în una dintre cele ami prestigioase reviste de specialitate din lume şi făcut de către o echipă de cercetători de la o universitate la fel de prestigioasă din SUA, studiul a concluzionat că "vindecarea copilului interior" conduce la vindecarea majorităţioi problemelor noastre de viaţă(voi reveni cu date mai precise despre acest studiu, poate într-un articol la ziar), a traumelor emoţionale şi a întregii noastre fiinţe. Copilul interior corespunde simbolic stării noastre de inocenţă, de bucurie, de fericire şi de dragoste, care a fost impregnată cu suferinţi, dureri şi percepţii eronate sau chiar cu experienţe nefericite. Tot ce am trăit în copilărie sau am perceput ca fiind dureros continuă să ne afecteze şi astăzi. Copilul care a fost fiecare dintre noi are nevoie să se întoarcă la inocenţă şi frumuseţe , la iubire şi la mângâiere pentru ca aceste stări să intre în manifestare în adulţii din noi. Uneori copilul din noi se trezeşte în faţa unui pui de porumbel. Alteori...iubind un copil. Alteori se manifestă în relaţiile noastre de iubire, acolo unde suferim şi ne simţim abandonaţi.
Să ne vindecăm copilul interior poate fi - cum concluziona şi studiul despre care v-am vorbit - un pas către întregirea fiinţei noastre. Un pas către ieşirea din tunelul suferinţelor şi al încercărilor emoţionale. Voi reveni cu acest subiect în detaliu. Este deosebit de frumos să ne amintim de copilărie şi, dacă în amintirile noastre ne revedem în situaţii tulburătoare, să ne imaginăm pe noi, adulţii de azi, îmbrăţişând copilul de ieri şi dăruindu-i mângâierea şi dragostea pe care nu le-a primit atunci. Un exerciţiu de imaginaţie ca acesta este teribil de vindecător.
Vă doresc o întâlnire în inocenţă şi-n bucurie cu propriul copil interior. IUbiţi-vă copilul care-aţi fost, accepaţi-vă copilul care aţi fost şi..fiţi conştienţi de faptul că acel copil este tulburător de frumos şi atât de real, încât, în clipa în care veţi duce atenţia către el, veţi simţi cu certitudine ..că-i prezent.

joi, 20 ianuarie 2011

Puterea a doua iubiri

Postez si aici articolul de pe blogul "Despre iubire":'Puterea a doua iubiri".
Revin maine cu o mica poveste.

***
Toţi oamenii viseaza iubirea reciprocă. Majoritatea oamenilor o întîlnesc. Si, aproape majoritatea..se despart de ea. Pare un paradox aici. Pare o ironie a sorţii. ŞI pare că noi nu vrem asta, dar aşa se întîmplă. Pare că soarta omului este pecetluită în ..starea de absenţă a iubiri, pe care el o maschează cum poate. Suferinţele altora devin pentru el scuze pe care le găseşte singur pentru a fugi de iubire. De bucurie. El se prinde în responsabilităţi profesionale “foarte importante”, care-i cer timp şi grijă, atenţie şi concentrare..ŞI acestea toate devin scuze pentru care justifică nefericirea şi incapacitatea sa de a se implica în iubire. De fapt, de ce nu reuşim în dragoste? De ce dragostea pare să ne alunece printre degete şi suferinţa pare să capete picioare lungi tocmai în toiul celei mai frumoase iubiri ..reciproce, de vreme ce atît de mult rîvnim la iubirea aceasta?

ŞI, pentru a înţelege ..efectul iubirii reciproce asupra noastră, este interesant să ne imaginăm ce se întîmplă în clipa în care doi oameni împing un Tir? Nu se întîmplă nimic..Tir-ul rămîne nemişcat, impasibil şi ..imposibil de manevrat. Dar, dacă vin 30 de oameni să împingă acelaşi Tir, acesta se va mişca uşor din loc..Puterea celor treizeci mişcă maşina. Are un efect asupra ei. În mod asemănător, dacă aşezăm două “sentimente de iubire” unul lîngă altul ( este cazul iubirii reciproce), sentimentul de iubire al fiecăruia dintre cei doi implicaţi este resimţit ..cu putere. Lîngă un altul care simte iubirea, iubirea ta creşte, se face puternică, o resimţi ca pe o forţă copleşitoare. Atunci este momentul în care “emoţia, sentimentul, bucuria, starea de dragoste te copleşeşte”, te cuprinde, te aprinde şi te ..conduce. Efectul celor două sentimente care se întîlnesc este puterea lui de a mişca..şi răvăşi totul în tine. Puterea de purificare a iubirii reciproce devine ca un bumerang, or ca o torţă, care scoate din inconştient toată negativitatea acumulată în trecutul celor implicaţi. Pentru a păsatra iubirea, oamenii au nevoie să depăşească..această forţă uluitoare a emoţiilor negative, înregistrate în conştiinţă în trecutul lor.

Rănile provenite din iubirile nefericite ale trecutului se ivesc spasmodic şi cu forţă în lumina conştiinţei pentru a fi vindecate. De aceea iubirea reciprocă devine dramatică şi..imposibil de depăşit pentru cei mai mulţi dintre noi. Ea este cel mai puternic isntrument de vindecare..naturală a sufletului omenesc. Noi, însă, nu ştim aceasta şi.. perpetuăm suferinţa. Gîndim iarăşi că iubirea nu este posibilă. Că celălalt poate pleca. Ne poate trăda. Suferinţa ne macină pînă ce atingem punctul..în care am mai fost în relaţiile trecute şi ..ne despărţim, conchizînd cu amaraciune ca iubirea reciprocă este doar un basm. De fapt, a înţelege că-n dragoste se ravarsă tot amarul trecutului, că prin ea se purifică tiparele noastre mentale negative, a menţine încrederea în omul iubit şi în noi înşine, a visa aceleaşi vise, a crede în aceleaşi idei înseamnă a face încă un pas spre dragostea pe care-o dorim. Nimic nu-i mai puternic în dragoste decît visele comune şi credinţele comune..

marți, 18 ianuarie 2011

Când ne trădează propria fericire

Fragilitatea fericirii omeneşti este cu mult mai adâncă decît putem recunoaşte chiar şi în visele noastre cele mai singuratice. Pentru că fericirea noastră depinde şi de colegul de trafic, şi de călătorul care ne calcă pe pantof în tramvai, şi de factura de la întreţinere. Gradul de dependenţă creşte cu atît mai mult cu cît creşte nivelul nostru de implicare afectivă într-o relaţie. Fericirea noastră depinde de starea de spirti a soţiei sau a soţului, de felul în care doarme şeful în fiecare noapte, de starea vremii sau de hachiţele unui vecin. Fragila fericire omenească cedează ca un biet fir de ceapă, prins în grabă de mîna înecatului, de îndată ce un om, un eveniment oarecare sau vremea de afară se schimbă. Dovadă a perisabilităţii crase a fericirii omeneşti este enervarea care ne cuprinde în trafic, scandalurile din tramvaie, stresul de prin toate colţurile şi cotloanele.

Semnul că fericirea nu ne aparţine (nu-i structural traita în noi insine) este tocmai faptul că o ..dăm prea repede pe apa sîmbetei, oricui ne iese în cale. Ne pierdem prea repede cumpătul şi seninătatea şi prea uşor ne lăsăm agăţaţi de stările celor din jur. Dacă plouă, ne trezim nefericiţi pentru că plouă. Dacă este prea cald, atunci sîntem nefericiţi fiindcă-i prea cald. Dacă sîntem singuri, sîntem nefericiţi pentru că nu suntem însoţiţi de cineva şi invers. Fluctuaţia fericirii noastre ne demonstrează clipă de clipă nivelul de dependenţă pe care îl dezvoltăm şi îl încurajăm fără să ne oblige nimeni la asta. Liberi fiind, ne trezim legaţi de toate lucrurile , stările şi de toţi oamenii din jur. Ne trezim dependenţi de tot şi de toate, pentru ca nivelul nostru de absenţă a libertăţii să devină catastrofal în relaţiile afective. Dacă şi soarele, şi norii ne tulbură fericirea, dacă şi un şofer nervos izbuteşte să ne facă ziua praştie, atunci ce se întîmplă cînd ne trădează un prieten sau cînd ne părăseşte cineva? Ne trădează şi propria noastră fericire, pleacă şi ea şi – culmea este că pleacă chiar dacă ea oricum nu exista. Sau pleacă tocmai pentru că nu exista. De ce suntem atît de puţin prietenoşi cu fericirea noastră şi de ce o dăm atît de uşor, cînd pretindem că alergăm continuu să o avem?

În esenţa ei, fericirea rămâne şi dacă plouă şi dacă nu ploauă. Rămâne în noi starea de bine, starea de bucurie, starea de admiraţie, de îndrăgostire, de mulţumire sau orice altă formă a fericirii atunci când nu suntem într-o relaţie de dependenţă cu exteriorul, cu lumea, cu oamenii. Toate lucrurile se întâmplă, vin şi pleacă, la fel ca într-o meditaţie. Trec norii, vine soarele, vine noaptea, apoi apare ziua. E-un mers firesc al existenţei, pe care avem să-l privim precum privesc spectatorii un film. Din starea de fericire a sufletului, poţi vedea filmul existenţei, întâmplările şi situaţiile ca pe un film pe care nu te repezi să-l schimbi. Filmul rulează, fericirea rămâne în tine. Toate vin şi toate pleacă, dar tu rămâi în existenţă ca într-o meditaţie, ca un spectator la film..Uşor de zis, greu de făcut. Dar..nu imposibil. Sunt unii care au reuşit şi de aceea putem izbândi şi noi!

luni, 17 ianuarie 2011

Sistemul "de uimire a unui bebeluş"

Dacă observi în jurul tău şi în tine doar ceea ce nu-ţi place, ceea ce conţine sîmburele urîtului, deznădejdea şi oroarea, minciuna şi păcatul, gunoiul şi funiginea, inima ţi se împietreşte. Ochii ţi se astupă cu un văl, în care acestea toate devin reale, prind contur, se fac imagini care te urmăresc cu obstinaţia şi perseverenţa unui căutător de comori. Tot ce observi că este viaţa ta, devine..Tot ce observi că este în tine, se şi naşte. Adevărata alchimie nu transformă fierul în aur, cît transformă realitatea în ceea ce observi că este. Aurul inimii şi aurul împlinirii în viaţă izvorăsc dintr-o minte capabilă să creeze frumosul prin iubirea proprie pentru frumos. Adevărata perseverenţă constă în simplul fapt de a observa perfecţiunea şi frumosul, respiraţia divinului şi a strălucirii sale în tot ce este omenesc.
Fii perseverent în a vedea iubirea. Perseverează în a auzi şi a atinge iubirea. Intră în sistemul de uimire şi de fericire al unui bebeluş şi pune-ţi întrebarea; de ce este el atât de fericit şi atât de uimit în faţa fiecărui lucru pe care-l observă? Desigur, mintea lui nu simte nevoia să se răzbune pe cineva, nici nu-şi aduce aminte că vecinul i-a zis o vorbă “grea”. El nu judecă şi nici nu-i pasă de coloarea ochilor cuiva, or de felul în care îşi poartă tocurile şi hainele. El nu are Ego, asa este. Si fara Ego poti observa bucuria. ŞI tu poţi face la fel..ŞI tu poţi să priveşti lumea cu ochi de bebeluş, căci nici tu nu ştii secretul absolut al felului în care merg picioarele tale sau ale celorlalţi oameni. Nici tu nu cunoşti felul în care programul de existenţă al unei flori face ca ea să se nască din sămânţă, să urmeze un ritm al ei. Toată cunoaşterea ta este o iluzie care-ţi împietreşte inima, o simplă fixaţie. Cunoaşterea ta nu este mai mult decât o definiţie, care se schimbă de cîte ori schimbi modul de a observa realitatea. Observă cu inima deschisă pentru ca viaţa ta să se deschidă şi-n conţinutul ei să apară miracolele. Pentru că viaţa frumoasă nu este un cozonac ce se pune pe tava unor aleşi, cât un efort teribil, o perseverenţă uluitoare a minţii şi a inimii care pot, vor şi ştiu să observe frumuseţea.

vineri, 14 ianuarie 2011

Râzi, nu reprima râsul!

Dacă râzi cu toată inima sau doar te-ai obişnuit să rânjeşti, să scoţi un fel de “hî,hîîî..” care-ţi mişcă muşchii feţei, dar te lasă încremenit pe dinăuntru, contează! Dacă zâmbeşti sau doar plimbi maxilarul în stânga şi-n dreapta, în semn de zâmbet, contează. Tu eşti primul beneficiar al râsului sau al zâmbetului, tu culegi ghioceii sau mărăcinii, pălămida sau grâul. Creierul tău ştie când râzi, n-ai cum să-l păcăleşti şi nu poţi niciodată să te scălâmbăi în faţa lui cu un râs prefăcut, fără ca el să secrete imediat substanţele bucuriei sau pe acelea ale tristeţii tale. Conştiinţa ta ştie când rîzi, or când îţi muţi fălcile şi-ţi accentuezi ridurile a neplăcere. Tu nu ştii că ea ştie şi de aceea îţi permiţi luxul de a te raporta la oamenii care te văd cu ochii, ignorând conştiinţa, care te vede în întreaga strălucire sau întuneciume a adevărului tău.

Râsul este bucurie, iar bucuria coboară direct din înaltele sfere ale divinului din tine. Dacă râzi mâzeşte, ai să-ţi inhibi râul, ai să inhibi bucuria, ai să crezi într-o zi că râul şi bucuria nu sunt făcute pentru oamenii ca tine. Ai să reprimi până şi râsul şi-ai să alergi besmetic pe toţi coclaurii, ca să reprimi şi fericirea, şi gustul bucuriei, şi parfumul divin ce se revarsă cu blândeţe şi gingăşie prin fiecare celulă a trupului tău. Dacă ascunzi râsul în mintea ta, or îl piteşti cu înverşunarea unui catâr sub măştile unei realităţi dure, plină de suferinţă şi de nedreptate, vei pune pe chipul tău masca de carnaval a suferinţei. Vei atrage către tine exprienţe pline de suferinţă şi vei respinge mereu bucuria, căci vei găsi în ea un soi de atingere superficială a existenţei. ŞI râsul poate fi reprimat. Ba, cei mai mulţi oameni îşi reprimă râsul. Cei mai mulţi oameni reprimă bucuria de a trăi, în vreme ce o caută, dar întotdeauna dându-i creierului doar catecolamine. Doar râsuri oblice, zîmbete prefăcute şi bucurii intelectuale, al căror defect fundamental este acela că nu pot visa măcar să atingă marginile inimii.
Râzi sincer, râzi cu poftă, lasă-te în braţele bucuriei de cîte ori ea vine la tine. Dacă râzi ca “prostu-n tîrg”, nu-i nici un păcat. Râzi ca prostu-n tîrg! Râzi pe stradă, de unul singur, dacă aşa îţi vine să faci. Nu mai reprima râsul tău, nu mai pune la păstrare bucuria şi nu mai inhiba viaţa. Acesta-i păcatul! Să inhibi viaţa ce este în tine. Căci viaţa înseamnă bucurie. Iarba se bucură, pomii se bucură, aerul se bucură, natura întreagă celebrează bucuria. Numai tu te prinzi în jocuri, în gânduri şi în credinţe care judecă bucuria şi ridică în slăvi faţa căzută, ochii inundaţi de suferinţă şi creierul încins de substanţe nocive. Zâmbeşte-i acestei dimineţi, zîmbeşte-i primăverii înzăpezite, salută liftul, dă-i un nume maşinii tale şi râzi împreună cu ea. Inventează bucuria, caut-o în fiecare zi, găseşte ceva comic, ceva hazos în toate manifestările omeneşti şi ai să poţi aduce din abisurile inconştietului tău mormane de râs pe care le-ai reprimat în trecut. ŞI, când îţi reprimi bucuria, tu ai să arăţi în lumea înconjurătoare o faţă morocănoasă, supărată, serioasă şi crispată. Descuie uşa pentru bucurie, ca să te vindeci de deprimare. Zâmbeşte, căci în fiecare moment este momentul să accepţi viaţa cu zâmbetul pe buze! Nu te mai preface, râzi..Acesta-i un medicament minunat pentru toate bolile trupului şi ale sufletului tău..

***

Voi posta mai des pe blog de acum incolo. Am decis sa aduc la lumina multe lucruri pe care le-am scris de-a lungul anilor, inclusiv "pagini de jurnal", care vor dezvalui intimplari, experiente interioare si chiar exterioare pe parcursul unui proces de cautare spirituala(deloc usor, deloc confortabil, uneori din cale afara de ravasitor, alteori teribil de stralucitor). Daca preferati anumite subiecte sau teme, aveti emailul meu şi aici; maria.timuc@gmail.com
Va doresc un sfârşit de săptămână ‚de râs’, dar să râdeţi cu toată inima!

joi, 13 ianuarie 2011

Programele mentale şi obişnuinţele

Tot ce repeţi cu mintea, orice lucru la care te gândeşti prea multi timp intră în memorie şi se trasnformă în..program. În obsesie. De aceea se spune că obişnuinţa este a doua ta natură. Puterea obişnuinţei poate deveni atât de mare, încât începi să crezi că ea este chiar natura ta. Obişnuinţa devine program, automatism.

Obişnuinţa de a fi nemulţumit de viaţă, de lume, de ceea ce te înconjoară devine program. Ştii ce înseamnă un “program”? Când deschizi calculatorul, el începe să execute programul pe care îl are în memorie. Când deschizi televizorul, el îţi arată programul deja existent. Când gândeşti, gândirea deschide – la fel ca şi computerul sau ca televizorul sau ca radio-ul – programul deja existent. ŞI, dacă poţi apăsa pe un buton al televizorului şi, prin aceasta, poţi schimba un program cu altul, lucrurile nu stau la fel de simplu şi la nivelul minţii. Programul mental poate fi schimbat pornind de la decizia, alegerea şi insistenţa clară de a o face. Problema esenţială a programului mental este aceea că el te amăgeşte, el te face să crezi în el şi atrage spre tine realitatea care-i susţine “viaţa”, el te face să nu-ţi dai seama că derulezi programul. Te identifici cu el, îţi găseşti în el propria fire, te duci în prăpastie singur şi ..nici măcar nu mai ştii cât te-ai străduit să te prăbuşeşti singur..

Programul de suferinţă - de exemplu – crează în tine o minte nemulţumită. Nu mai eşti capabil să vezi ceva la locul lui în nimic din ce te înconjoară. Observi doar suferinţa, doar distrugerea şi dezolarea. Observi ce nu ai, ce nu se face pentru tine, ce nu-i bun, ce-i absurd, ce-i grotesc, ce-i fără cap şi coadă. ŞI toate acestea se ţin după tine pentru a-ţi confirma viziunea. Trebuie să schimbi acest program. Trebuie să schimbi programul tău de frică, programul de autodistrugere, programul de suferinţă, programul de autovitimizare, programul de autoagresivitate şi de suferinţă. N-ai să poţi apăsa pe buton pentru a face această schimbare. N-ai să poţi pocni dintr-un deget şi, în mod magic, să schimbi suferinţa creată de-a lungul zecilor de ani cu fericirea.

Dar, poţi alege să o faci. Apoi, poţi alege să schimbi modul tău de a obsreva lumea. Cînd nu ai bani, poţi observa că - totuşi – ai pîine. Cînd nu ai prea mult, poţi obsreva că - totuşi – ai strictul necesar. Cînd ceva eşuează, poţi observa că se poate să-ţi reuşească altă dată, or că nu era absolut necesar să reuşească. Mulţumirea ta nu vine singură. Trebuie să lucrezi pentru a-ţi crea mulţumirea. Iubirea nu vine singură; şi ea trebuie chemată, creată, construită în tine, observînd la fiecare pas orice lucru plăcut, orice îţi trezeşte iubirea, orice ajută inima să tresalte. Ajută-te să ieşi din programele de suferinţă. Pune în mintea ta alte obiceiuri şi acest efort al tău va fi răsplătit cu daruri minunate.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Alegerea inimii tale

Nu-i totul să renunţi la o cale veche, la ceva ce nu ţi-a făcut bine în trecut, cum nu-i totul să alegi o cale nouă. A alege calea potrivită este arta de a te împrieteni cu intuiţia, cu sentimentele, cu gîndurile, cu întîmplările vieţii tale. Iar a alege calea potrivită nu înseamnă să te scufunzi în zbuciumul şi alergarea nebună a existenţei, cît a te apropia mai mult de tine însuţi. Fii prietenul tău, înainte de orice. Ascultă-te pe tine cu atenţia cuvenită celui mai mare înţelept de pe faţa pămîntului. Ascultă ce simţi, în primul rînd ascultă inima ta, căci ea vorbeşte mai limpede decît toate cuvintele lumii şi mai clar decît cei mai îndrăzneţi oratori. Inima ta ştie cînd să renunţi şi la ce anume ai nevoie să renunţi. Inima ştie ce ai de ales şi cum să alegi calea potrivită pentru tine.
Tu eşti obişnuit să te uiţi în minte şi să consulţi oracolul întâmplărilor din exterior, să te raportezi la logica de zi cu zi şi să extragi din ea doar impulsuri de suprafaţă, care nu reprezintă inima ta. Ba, mai mult, adesea lucrurile exterioare se pun de-andoaselea, ele îţi spun una, inima vrea alta. Mintea te îndeamnă să ţii strîns de tot ce ai acum, inima însă simte că eşti ca un lord care ţine musai să meargă cu trăsura în epoca Mercedes-ului. Dacă vrei să mergi cu trăsura, ai să observi că - poate – eşti în centrul atenţiei, dar numai pentru că ai rămas în urma timpului. Mergi în ritmul timpului prezent şi ascultă vocea inimii tale, care se bucură cînd alegi ce-i mai potrivit pentru tine şi face palpitaţii cînd iarăşi te îneci în contradicţii..Alege tot ce-ţi face bine şi tot ce aduce un dram de bucurie celor din jur. Binele nu-ţi cere să te dai de-a tumba, ca să-l construieşti. Binele tău nu este o mănăstire cu picturi sofisticate, ci o cale pe care ţi-o luminează liniştea inimii tale deschise. Caută să exprimi ce-i mai bun în tine oriunde mergi pentru ca exprimarea aceasta să se întoarcă la tine, sub forma alegerilor de care ai nevoie pentru viaţa ta. Simte mai mult, gîndeşte mai puţin. Căci celui ce simte i se revelează adevărul şi celui ce-şi permite sieşi să se ghideze după inimă i se revelează alegerea strălucită..

marți, 11 ianuarie 2011

Dacă un fulg de zăpadă ar căuta ..explicaţii!

Dacă eşti tentat să treci fiecare gest, fiecare sentiment, or întâmplare prin filtrul gândirii şi al logicii, te trezeşti - fără să ştii de ce şi cum s-a întîmplat aşa - într-un soi de labirint al explicaţiilor. Înţelegi atunci că drumul prin logică şi raţiune te-a dus într-un soi de şuvoi existenţial iraţional, unde ţi se cere să abandonezi - în primul rînd – tendinţa de a explica totul. Barca de salvare îţi cere să te abandonezi valurilor, unei voinţe care există şi străluceşte cu graţie printre furtuni, ca şi prin vitalitatea curcubeurilor. Dacă un fulg de zăpadă s-ar opri din mersul lui în aer, pentru a se întreba: “oare unde mă duc eu, oare de ce n-am Mercedes?”, ordinea fulgilor s-ar tulbura profund. S-ar tulbura ordinea întregii naturi şi a vieţii. Prea multe explicaţii şi prea multă logică omenească tulbură ordinea sentimentelor, ducîndu-ne alandala, dintr-un labirint în altul şi dintr-o covîrşitoare senzaţie de deprimare în alta.

Explicaţiile noastre trebuie să conţină întotdeauna puterea sentimentului iubirii pentru ca ele să hrănească, să dăruiască şi să cuprindă esenţa “tare” a universului. Cînd iubirea a învăluit raţiunea, explicaţiile au traversat timpurile şi au devenit teorii măreţe, filozofii extraordinare, care au acompaniat viaţa omului şi sufletul său. Tot ce s-a născut din iubire şi a avut ca scop iubirea pentru oameni a devenit hrănitor pentru fiinţa umană şi a dus la evoluţie. Procesul acesta are loc şi la nivelul nostru, în fiecare zi. Dacă alergăm după explicaţii doar pentru a ne face un podium, or pentru a ne ridica în slăvi deşteptăciunea, dar nu însoţim acestea cu dragostea noastră, ne trezim într-un univers steril şi încurcat.

Enigma se rezolvă întotdeauna înţelegînd că viaţa nu ne cere atît să cunoaştem, cât să iubim. Nu să ştim drumul, cât să mergem. Nu să vorbim despre viaţă, cât să trăim. Dar pe toate, absolut pe toate să le facem cu dragoste. Să cunoaştem cu dragoste, pentru a o ajuta să crească în inimile celorlalţi. Să mergem pe drumul nostru cu dragoste şi să trăim cu dragoste. Atunci când ne închinăm logicii omeneşti, uităm de sentimente, or amestecăm gândirea cu sentimentele şi rezultatele ne fac adesea să credem că în lume nu există fericire..

joi, 6 ianuarie 2011

Îţi dau inima mea, îţi dau iubirea mea

Erik Berglund, un minunat iniţiat, care le cântă îngerilor la harpă şi o face şi în România de câţiva ani încoace, are o meditaţie extraordinară, în care se repetă continuu expresia 'Îţi dau inima mea/ Îţi dau iubirea mea'! Îmi amintesc că, odată, când am făcut această meditaţie cu Erik Berglund, aduceam în memorie chipul unor persoane 'speciale, a unor oameni care însemnau ceva pentru mine, dar însemnătatea nu era reciprocă! Le-am dat 'iubirea şi dragostea mea' imaginar acelor oameni, repetând în sinea mea cuvintele lui Erik, pe care le şi simţeam cu adevărat. De atunci, mă trezesc uneori spunând chiar aşa, când nu sunt în meditaţie, 'îţi dau inima mea/îţi dau iubirea mea'. De atunci, de când am făcut meditaţia aceasta cu Erik Berglund, a trecut ceva vreme. Una dintre persoanele cărora mă adresasem în imaginaţie a dispărut din viaţa mea complet, iar alta s-a apropiat mai mult, mai frumos şi mai profund.
Uneori dorinţele noastre conştiente nu reflectă adevărul şi nu corespund dorinţelor şi nevoilor noastre adevărate. Ni se pare că ne dorim un om anume în viaţa noastră, ni se pare că depindem de o slujbă, de o situaţie şi sfârşim prin a ne perpeli în vise şi aşteptări...fără sfârşit. Uneori vrem aproape de noi oameni care nu ne vor aproape de ei şi asta nu pentru că ne-ar lipsi ceva, nu pentru că n-am merita să fim iubiţi sau apreciaţi, ci pentru că - pur şi simplu - avem nevoie de experienţe de viaţă diferite de experienţele necesare celuilalt. Chiar simpla experienţă a respingerii cuiva este 'experienţa de care avem nevoie' şi ea se produce în relaţia cu persoana. Se produce, se consumă şi...gata; omul dispare, îşi urmează viaţa şi caută propriile învăţături...prin alte şi alte relaţii(aici nu vorbesc doar de relaţiile de dragoste, ci de toate felurile de relaţie).
Tot ce ni se întâmplă poartă pecetea numită 'experienţă'. Tot ce ni se întâmplă se leagă de emoţie, de trăire, de sentiment, de gândire. Totul are un sens, fie că vine sau pleacă de la noi. Totul se întâmplă în scopul învăţării şi a înregistrării experienţei sub forma unei emoţii. Dacă există oameni care ne resping, chiar asta-i treaba lor; ei ne pot învăţa cum să le spunem 'îţi dau inima mea, îţi dau iubirea mea', în loc să-i urâm, să-i judecăm, să-i credem incapabili de dragoste sau de prietenie. Dacă poţi spune;'Îţi dau inima mea, îţi dau iubirea mea' celui ce nu-ţi dă nimic din ceea ce aştepţi, dacă poţi rămâne senin în faţa respingerii şi poţi accepta lecţia plecării cuiva din viaţa ta fără să ai resentimente, atunci poţi să fii fericit. Eşti vindecat emoţional şi eşti liber de ...dorinţă. Vindecat de ataşament sau de trăirile negative ce se pot ivi în tine atunci când viaţa nu ia cursul pe care îl visezi sau îl vezi bun pentru tine.
Dă-i inima ta şi dă-i dragostea ta oricui vrea să plece. Vei vedea că libertatea ta interioară aduce în lumină adevărul; cei ce vor să fie lângă tine, vor veni încetul cu încetul. Iar cei ce au alte dorinţe şi nevoi vor pleca..de la sine. Nu trebuie să lupţi, să te zbaţi şi să respingi, cât...să eliberezi ataşamentul sau emoţiile negative. Şi o poţi face şi prin aceste frumoase cuvinte;
'Îţi dau inima mea
Îţi dau iubirea mea'..

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...