sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Verde si Violet

De multa vreme ma gandesc sa activez cumva blogul, dar imi lipsea ceva pentru..inceput. Aveam nevoie de un impuls si el a venit..A venit sambata, cand am primit doua comentarii frumoase, aproape unul dupa altul..
Unul era de la 'Verde'...
Celalalt era de la 'Violet'...
M-am amuzat mai intai la gandul ca aceeasi persoana imi scrisese cu numele a doua 'culori'. Am accesat culorile si am gasit doua bloguri diferite, interesante, cu un continut plin de sensibilitate. Nu sunt prea priceputa in cele ale 'Internetului' si n-am inteles daca 'Verde' este 'Violet' si invers. Dar, recunosc ca ar fi de-a dreptul interesant, frumos si sincronistic sa fie doua 'culori', care mi-au scris una dupa alta. Daca 'Verde' si 'Violet' sunt culorile aceleiasi fiinte tot am pentru ce sa-i multumesc: m-a impulsionat sa scriu pe blog. Sa gasesc 'inceputul', caci uneori sa incepi un lucru este...mai greu decat orice continuare..Si, daca am inceput cu cele doua culori, una a inimii(verde), alta a capului(violet) poate ca cineva de dincolo de noi sugereaza ce avem de facut; o legatara intre inima si minte. O legatura intre verde si violet. Oare avem cu totii nevoie sa facem legatura dintre inima si minte? Ce spuneti?
Multumesc, dragi culori 'Verde si Violet'. Mesajul vostru 'subtil' este ata de frumos!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Postul pentru suflet

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că-i uşor să te abţii de la mâncare, “dar e mai greu să-l ierţi pe altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, e mai greu să nu răsplăteşti cu rău pe acela care ţi-a făcut rău şi-i greu să nu-i întorci altuia vorba urâtă”. Iar Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă să nu postim doar ca să ne curăţăm trupul, căci “îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăţă sufletul cu post”.
Iată că sfinţii vorbesc despre cele două mari virtuţi ale postului: curăţarea sufletului şi a trupului, dar tot ei ne spun că postul pentru suflet este taina pe care-o avem de dezlegat, de înţeles şi, mai ales, de practicat atunci când vorbim despre post. Postul pentru suflet este însoţit de îngerii păzitori ai vieţii, iată ce taină minunată ne-au dezvăluit sfinţii. Postul pentru suflet înseamnă “să ierţi”. Postul pentru suflet înseamnă să nu-i întorci altuia răul. Postul pentru suflet înseamnă să nu întorci vorba rea către cel care ţi-a spus-o. Postul pentru suflet înseamnă să nu mai hrăneşti mintea cu gânduri distructive, să nu mai ripostezi cu emoţii negative la ura altuia şi să renunţi, în acelaşi timp, la comportamentele născute din trufie, mândrie sau ură. Să te îngrijeşti de sentimentul tău, de gândul tău, de emoţiile tale, ca şi de comportamentele tale; iată ce înseamnă postul pentru suflet, cel însoţit de îngerii păzitori ai vieţii.
Acesta-i cel mai greu post şi încă unul care nu trebuie musai legat de “vremea postului de mâncare”, căci nu se poate să te scufunzi în răutăţi nenumărate zi de zi şi, când începe postul, să devii un om bun.
Drumul către omul bun din noi înşine este, poate, cea mai puternică, cea mai provocatoare şi mai grea dintre toate alegerile vieţii. Pe de o parte, greul se naşte din faptul că lumea care ne înconjoară pare a trăi pe coordonate opuse bunătăţii. Că succesul omenesc pare a veni tocmai dintr-un surplus de inteligenţă închisă în bălăriile urii, ale agresivităţii şi ale îndrăznelii diabolice. Viaţa pare rânduită invers îndemnurilor pe care ni le repetă sfinţii şi binele omenesc pare a fi aşezat tocmai pe partea opusă a potecii sufletului bun.
Dificultatea “postirii pentru suflet” se mai naşte şi din faptul că pentru orice fiinţă omenească-i la îndemână să simtă, să gândească, să vorbească şi să facă rău, pe când pentru bunătate ai nevoie de efort, de căutare, de înţelegere, de lupta cu ispita, de acceptarea înfrângerilor în planul Eului omenesc, de surparea mândriei şi de nenumărate renunţări. Drumul omului către sufletul său curat este presărat cu ciulini, cu mărăcini, cu obstacole, cu încercări şi eforturi pe care nu le putem face fără ajutor divin. Postul pentru suflet este însoţit de îngeri mângâietori, dar şi de demoni care ne atacă, aşa cum spun sfinţii părinţi. Şi ei nu ne atacă altfel decât prinzându-ne mintea, inima şi fapta în emoţii distructive, în sentimente tulburătoare, în gânduri negative, în resentimente şi-n fapte urâte.
A posti pentru suflet este, în fapt, o atitudine umană şi este însăşi starea naturală, normală a omului. Postul pentru suflet nu trebuie ţinut doar în timpul postului pentru trup, cât în fiecare zi a existenţei noastre, după înţelegerea, priceperea şi nivelul nostru de putere. Nu spune nimeni că omul trebuie sau poate fi perfect. Nu spun nici sfinţii, nici Iisus n-a spus că omul este un sfânt ori că viaţa îi dă cuiva prins în vârtejurile ei prilejul să vieţuiască în desăvârşire.
Dar a încerca să fii puţin mai bun decât ieri înseamnă mult mai mult decât a lăsa răul să curgă nestingherit prin tine. A ţine post înseamnă, iată, “să ierţi, să nu întorci fapta rea şi să nu întorci vorba urâtă!”. Aceste trei virtuţi ale postirii pot intra în experienţa vieţii de zi cu zi împreună cu postul de mâncare. Probabil că am putea să le ţinem măcar în minte şi-n suflet, am putea să le practicăm intenţionat în perioada următoare şi, chiar dacă eşuăm uneori, chiar dacă alteori suntem încercaţi să abandonăm, încercarea şi dorinţa înseamnă mai mult decât nimic.

"Leacul care-mi trebuieşte mie"...

"Să ne imaginăm acum că oamenii bogaţi, inteligenţi şi talentanţi alcătuiesc coroana unui arbore. Poporul este trunchiul acestui arboare. Cantitatea de iubire în suflet care-i permite omului să fie religios, moral, să se simtă părticică a lumii şi alături de ceilalţi oameni, această cantitate de iubire reprezintă rădăcinile arborelui. Şi dacă arborele poate muri din cauza activităţii insuficiente a rădăcinilor, se va rări, în primul rând, coroana lui", spune Serghei Nicolaevici Lazarev în cartea "Diagnosticarea Karmei - Dialoguri".

Iubirea este rădăcina unui popor, iar oamenii talentaţi şi inteligenţi sunt vârfurile şi ramurile frumoase ale arborelui. Când un popor îşi urăşte talentele şi îşi dezapreciază inteligenţele înseamnă că rezerva de iubire care asigură viaţa arborelui... începe să apună. Ca o consecinţă automată a devalorizării şi a urii, încep să moară, să dispară, să... intre în umbră şi-n dizgraţie valorile, talentele, inteligenţele, adică cei mai buni dintre oameni. "Iubirea este cea care-i permite omului să fie moral, religios şi să se simtă o părticică a lumii", spune Lazarev. Aşadar, când moare o coroană (cu mult timp înainte de a fi vremea firească sau bătrâneţea... sa), când dispare un talent, când... intră în umbră sau în dizgraţie un om bogat, care şi-a construit bogăţia din aceeaşi sursă a rădăcinii arborelui, sufletul unui popor întreg nu mai hrăneşte arborele cu iubire. Poate că de aceea a spus mesianic Adrian Păunescu: "Iar leacul care-mi trebuieşte mie/ E ca ceilalţi să fie vindecaţi", consfinţind legătura sa cu rădăcinile şi cu trunchiul arborelui!

Sufletul deznădăjduit al unui popor, tristeţile, agresivitatea, ura sau egoismul afectează iubirea şi, prin aceasta, moralitatea, sentimentul religios şi sentimentul comuniunii cu ceilalţi. Trăirile dureroase ale unui popor deznădăjduit devin hrană pentru... coroana arborelui. Atunci când hrana este nocivă, ea intoxică arborele şi asta duce la moartea... celor mai frumoase dintre coroane. Vindecarea coroanei care se usucă devine posibilă, aşa cum a intuit poetul, doar prin reîntoarcerea sufletului colectiv la iubire. "În ultimile decenii am uitat că trebuie să cheltuim mai multă energie pentru a acumula iubire şi a tinde către Dumnezeu. Toate forţele au fost irosite pentru plăceri, dezvoltarea senzualităţii, a capacităţilor şi a intelectului. În prezent suntem martorii unui proces în care arta fără iubire ne omoară sufletele, orientându-le către sex, dorinţă şi agresivitate", atrage atenţia Lazarev.

Aşadar, când ne dispar coroanele, ni se arată semnul clar al căderii noastre din iubire. Ni se arată că suntem tulburaţi. Moartea sau ţinerea în umbră a celor mai buni, dispariţia şi devalorizarea, incapacitatea de a-i observa şi a-i iubi, ba chiar dorinţa de a-i distruge când sunt vii sunt semnele unei boli grave a sufletului. Asistenţa medicală nu ne poate vindeca lipsa de iubire şi deznădejdea, dar revenirea noastră la dragostea pentru valoare, moralitate şi religiozitate ne poate vindeca de ură şi ne poate readuce împreună, în starea de graţie, care poate revigora întregul arbore. Grija faţă de talent, dragostea şi aprecierea celor mai buni sunt trăiri care hrănesc... o lume întreagă şi fac posibilă continuitatea unui popor! Iubirea se transformă în arta poetului, a creatorului inspirat. Iubirea se transformă în invenţia celui inteligent. Iubirea se transformă în banii celui... bogat. Iubirea se transformă în... filozofie şi în tot ce se întoarce apoi spre popor sub forma bunăstării şi a ajutorului pentru viaţă. Suntem legaţi între noi precum... rădăcinile, tulpina şi coroanele unui arbore şi de aceea depindem unii de alţii, iar binele nostru depinde... de binele celorlalţi. Când pierdem o coroană mare, tristeţea colectivă dezvăluie în mod precis şi corect... dimensiunea pierderii. Apoi, aceeaşi pierdere ne arată ce avem de îndreptat în sufletul nostru pentru ca arborele care suntem să renască şi să-şi crească iarăşi... coroane frumoase. Ura ne omoară vârfurile, iubirea ni le ţine în viaţă. Noi alegem dacă ne ucidem inconştient... vârfurile sau alegem să le vindecăm!

Destine care-au fost în întuneric, destine care strălucesc

Destinele care strălucesc în conştiinţa unui neam sau a unei lumi întregi sunt şi destinele care au trecut prin nopţile cele mai adânci ale sufletului! Oamenii care au strălucit ca stelele au fost şi în străfundurile Iadului în această viaţă. Asta-i mărturisirea celor ce au fost sanctificaţi, ale iluminaţilor, ale celor ce au ajuns să cunoască şi să recunoască lumina după ce au înfruntat puterea tenebroasă a demonilor. Chiar şi pe Iisus l-a ispitit demonul cu o promisiune fantastică: "Am să te fac stăpân peste lume!"

"Ispita" este o etapă fundamentală în destinul omului care călătoreşte în experienţa acestei vieţi dinspre tenebre către... lumina divină. Ispita-i o etapă decisivă de "încercare", o ultimă etapă, dacă se poate spune aşa, un ultim mare obstacol în calea omului care caută lumina. Forţele întunecate nu sunt interesate să-i mai ispitească pe aceia ce vieţuiesc necondiţionat şi inconştient în întuneric. Cei inconştienţi sunt destul de inconştienţi încât demonii urii, ai nedreptăţii, ai neînţelegerii, ai egoismului şi ai răutăţii să le fie stăpâni. Ele lucrează cu sârg prin starea de inconştienţă a oamenilor.

Forţele întunecate sunt interesate de aceia ce merg hotărât şi decisiv către lumină (conştienţa înseamnă lumină) şi - în cele din urmă - către Dumnezeu. Tocmai de aceea omul destinat să strălucească intens a fost şi va fi întotdeauna atacat cu bestialitate. Pe măsură ce omul izbuteşte să mai facă paşi prin întuneric, lumina lui creşte, dar - în aceeaşi măsură - creşterea luminii îi enervează pe demoni. Ce fac ei atunci? Atacă. Ispitesc. Strivesc. Cum fac asta? Prin oamenii care trăiesc inconştient în întuneric, prin aceia pe care răul îi stăpâneşte fără probleme şi fără eforturi. Răul atacă prin răutatea de care fiinţa umană nu poate scăpa. Răul ne atacă prin criză, prin lipsuri, prin boli care ameninţă viaţa, prin abandonuri, prin despărţiri dureroase, prin tot ce ni se întâmplă traumatizant în viaţă.

Ispita apare ca o etapă în care destinul divin al omului şi lumina conştiinţei sale a învins deja atacurile Egoului sau forţele întunecate. Steaua strălucitoare nu mai poate fi atacată, demonii nu mai au acces la omul divin prin durerile pe care i le provoacă, aşa încât... "demonul se dă pe faţă", apare, aşa cum i-a apărut lui Iisus, şi încearcă să-i ofere omului ceea ce ştie el bine... că l-ar prinde-n lanţ. Demonul începe să-l tenteze pe omul divin. Îi face oferte uluitoare. Îi promite daruri nemaivăzute şi, mai ales, puteri nemăsurate. Marii iluminaţi spun că majoritatea căutătorilor de lumină pică spectaculos la testul "puterii". Că tocmai aceasta-i încercarea pe care cei mai mulţi n-o pot trece, căci ei nu-i spun puterii nefireşti ce li se oferă "piei, Satano", cât o primesc. Iar în clipa în care ai primit oferta răului, răul a învins şi paşii pe care i-ai făcut către lumină, înfruntând tenebrele, te duc vijelios înapoi, în tenebre.

Răul speculează dorinţa umană de putere. Demonul seduce fiinţa, oferindu-i putere. Iar pentru cel ce-o refuză se poate să urmeze un atac şi mai vijelios asupra vieţii sale. Asta face ca drumul fiinţei umane către lumina conştienţei să fie posibil pentru aceia destul de puternici încât să facă faţă atacurilor violente ale răului. Acesta este motivul pentru care cei ce strălucesc cu putere, sunt atacaţi cu o putere egală a răului. Cei ce ating un vârf al conştiinţei umane, ce ajung pe culmile propriului lor destin şi luminează, sunt atacaţi violent şi supuşi unui şirag de pierderi de viaţă cu aspect insuportabil.

Din acelaşi motiv, nu sunt mulţi oameni dispuşi să călătorească spre fiinţa lor divină; omul ştie că preţul acestei cunoaşteri este din cale afară de dureros. Dacă ai atins infinitul luminii, cu siguranţă ai atins în sufletul tău, în conştiinţa ta, şi infinitul întunericului. Ai trecut prin noaptea neagră a sufletului şi, în lupa cu demonii, ai răspuns corect. Ai rămas neclintit în faţa seducţiei puterii şi neclintit în faţa tentaţiilor lumii. Ai rămas onest şi frumos în tine, iar consecinţa acestei neclintiri din conştiinţa interioară verticală este... izbânda lui Dumnezeu, izbânda conştienţei asupra inconştienţei şi strălucirea stelei care luminează un destin ce nu se stinge o dată cu trupul, cât străluceşte cu putere peste timp, ca semn al izbânzii lui Dumnezeu! Viaţa ta continuă după moarte, aceasta-i consecinţa firească a Adevărului şi a victoriei luminii tale asupra întunericului.
Articole publicate pe blogul personal