miercuri, 20 octombrie 2010

"Împreună"... pe acelaşi drum!

Am văzut într-o zi un bărbat şi o femeie trecuţi de 60 de ani, care fac un cuplu de-a dreptul admirabil încă din tinereţe. Erau uluiţi pentru că-n noaptea ce tocmai trecuse "visaseră acelaşi vis". Se simţeau copleşiţi de bucurie, deşi nu ştiau de ce se bucură. Ghiceau, poate, că-n acel "vis de noapte" se pitea un mesaj incredibil de frumos. "Sunteţi cu adevărat împreună", le spunea visul! Subconştientul lui fuzionase total cu subconştientul ei şi invers, iar fuziunea aceasta făcuse din doi numai Unul. Aceşti oameni nu erau împreună doar la nivel conştient, nu împărţeau formal acelaşi pat şi nu se trezeau din obligaţie unul lângă altul. Ei gândeau la fel, simţeau la fel, aveau aceleaşi dorinţe şi aceleaşi dureri. Împărtăşeau aceleaşi credinţe, convingeri şi idei (şi aici nu discutăm dacă erau bune sau rele, cât faptul simplu că erau aceleaşi). A avea acelaşi vis înseamnă, de fapt, a fi cu adevărat împreună cu altul.

Noi ne despărţim de cineva doar atunci când nu mai avem "un vis comun". Dacă nu vi­săm la fel măcar într-un singur aspect al vie­ţii, viaţa ne desparte. Chiar şi o călătorie ba­na­lă, să zicem de la Casa Presei Libere şi până la Big Berceni sau de la Bucureşti la Predeal, nu poate fi făcută împreună cu un altul decât dacă te sincronizezi perfect cu el. O decizie comună de a merge împreună, în acelaşi timp, precum şi sincronizarea amănuntelor fac posibilă călătoria împreună. Dacă unul are treabă în Berceni şi altul în Pipera, fiecare merge în altă direcţie. şi drumurile care duc în direcţii diferite îi despart pe oamenii care mergeau la un moment dat împreună! "A fi împreună" cu altul înseamnă să mergi cu el în aceeaşi direcţie, în acelaşi timp şi spre aceeaşi destinaţie! Să mergi cu altul în gând, în sentiment şi-n faptă te face "unul" cu celălalt. Eul personal pare să se topească. Toate graniţele nonfizice dispar, iar subconştientul însuşi sfârşeşte prin a spune "voi sunteţi unul" când vă face să visaţi acelaşi vis de noapte.

În acelaşi vis al nopţii sau în acelaşi vis al zilei, doi oameni pot fi împreună. În acelaşi vis pot fi mulţimile care gândesc, simt şi au va­lori, căutări, întrebări şi răspunsuri asemănătoare. Visul poate fi şi un coşmar, dar... dacă doi sau mai mulţi trăiesc acelaşi coşmar, cu siguranţă ei sunt împreună acolo. Oamenii pot avea opinii, credinţe şi convingeri diferite despre lu­me, despre politică, despre cultură sau des­pre conştiinţă, dar - de exemplu - dacă simt şi gândesc la unison despre ce înseamnă o re­laţie cu sexul opus, ei pot forma un cuplu şi pot fi împreună în aspectul numit "viaţă de cuplu". Respectul pentru aceleaşi valori ne poate adu­ce împreună cu celălalt. Iubirea pentru flori ne duce către relaţii armonioase cu oameni care iubesc florile. Dar şi ura, şi interesul pentru bani, şi dezinteresul pentru frumos, şi prostul gust sau iubirea, onoarea, bunătatea şi blândeţea devin lianţi ai întâlnirilor din vieţile noastre! De îndată ce se schimbă esenţa visului pentru unul, se schimbă şi pentru celălalt. De îndată ce unul visează să ajungă la Predeal, iar altul doar la Big Berceni, despărţirea de­vine iminentă. Unitatea se pierde în clipa în care fiecare visează propriul său vis. Putem fi îm­preună într-un vis frumos sau în aceeaşi rătăcire. Împreună putem merge prin acelaşi vis despre suferinţă, deziluzie, prin visuri ero­nate sau prin visuri absurde!

Tocmai pentru că ceea ce ne aduce îm­preu­nă ne face "unul", vom rămâne împreu­nă atâta vreme cât suntem "unul" în acelaşi întuneric sau în aceeaşi lu­­mină. Cel care re­nun­ţă la ură schimbă di­recţia, dar asta-i adu­ce... despărţiri, reaşezări existenţiale, schim­bări şi răsturnări de situaţie în aspecte importante ale vieţii! Ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie, de un sta­tut, de o stare de lucruri atunci când ne schim­băm (sau celălalt schimbă) visul în esenţa sa. Un vis nou în­seamnă un drum nou şi întotdeauna pe drum îi vom întâlni pe aceia... care merg în aceeaşi direcţie. Pe banda cealaltă, la fel ca pe şosea, merg oamenii care visează să ajungă acolo unde noi tocmai am fost!

duminică, 10 octombrie 2010

Când vine vremea înfloririi!

Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine ine­vi­tabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coa­cerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre ma­rile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una... a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ri­di­cole ori tocmai bune de evitat. Min­tea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăb­dă­toa­re, îmbufnată priveşte necontenit că­tre pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă ne­mul­ţu­mirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii în­floresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni, dăm roade di­ferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceas­ta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bu­cu­ra în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu­rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai toleran­tă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a reali­zat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.

Îndrăzneşte să visezi ceea ce nu există, încă!

Dacă ar fi să faci un exerciţiu de imaginaţie, care ar fi deosebirea între imaginea unui lucru care există deja şi a unui lucru care nu există? Îţi imaginezi că te duci în America, şi asta-i ceva ce există. Îţi imaginezi că te duci într-o ţară a îngerilor, şi asta nu există în realitatea fizică. Îţi imaginezi... că citeşti Goethe sau îţi imaginezi că citeşti o carte pe care ai scris-o tu însuţi, dar pe care n-ai scris-o niciodată altfel decât în imaginaţie. Creativitatea şi puterea ta apar tocmai în clipa în care poţi să-ţi imaginezi în toate detaliile un lucru pe care-l doreşti, dar nu este, încă, prezent în realitatea fizică! Asta au făcut toţi marii savanţi, toţi marii scriitori şi toate geniile lumii... Au făcut în imaginaţie ceea ce nu exista...

În lumea spirituală, ceea ce poţi să-ţi imaginezi există! În clipa în care ai avut puterea să-ţi imaginezi, obiectul imaginaţiei tale intră în comuniune cu tine. El chiar vibrează şi comunică, la fel ca personajele dintr-un vis. În imaginaţie tu eşti ca în vis. Puţin mai treaz, mai prezent, mai clar şi, mai ales, plin de "intenţie". Când visezi, nu intenţionezi să visezi. Ai adormit, n-ai nici o intenţie, nu eşti lucid; dacă visezi, visezi; dacă nu visezi, nu visezi. Visul se întâmplă, vine de la sine. E absurd de simplu. Pentru imaginaţie însă ai nevoie de intenţie. Şi intenţia este "cheia" creaţiei. Visul intenţionat este chiar puterea creatorului. Visul intenţionat devine şi realitatea creatorului.

Visează intenţionat. Imaginează-ţi precis şi exact ce anume vrei. Căci în cea mai mare parte a timpului tu laşi visul să te viseze. Laşi coşmarurile să te cuprindă. Tu le permiţi stafiilor "răului" sau ale durerii să te viseze, să te poarte prin lumile chinuitoare ale imaginaţiei tale. Laşi mintea să te poarte prin vise pe care nu ţi le doreşti, nu le vrei, nu le iubeşti deloc. Şi-n vremea aceasta tu pretinzi că visezi ce-i real. Ceea ce există, deja. Visezi crizele lumii, le vezi cu mintea, te înfricoşezi, te frustrezi, eşti un singuratic şi-un neînţeles. Poate chiar crezi că viaţa-i o piesă tragică, pusă în scenă de un creator dezinteresat de fericirea ta. Dar, în clipa în care tu visezi ceea ce există, visezi visele altora, nu-ţi recunoşti puterea de creator. Tu te laşi visat atunci când nu ştii precis ce anume vrei să visezi. Te laşi condus de visele altor creatori. Şi de aceea alţii sfârşesc prin a-ţi crea realitatea. Sau... imaginaţia altora te prinde ca într-o cursă şi sfârşeşti prin a trăi realitatea lor.

Să fii stăpân pe propria realitate înseamnă să fii stăpânul propriei imaginaţii. Să fii tu acela care visează şi acela care îşi imaginează intenţionat şi precis ce vrea să apară în propriul vis. Imaginaţia este unul dintre cele mai mari, mai tainice şi mai puternice dintre darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat fiinţei umane. Aceia care-au descoperit darul ascuns în puterea de a imagina au înţeles că fiinţa umană nu-i aruncată din cer de un Dumnezeu cinic, cât... vieţuieşte în propriile sale creaţii. În acele creaţii care nu pot apărea în realitatea fizică înainte de a vieţui în lumea aparent virtuală a visului.

Dar, pentru a visa coerent, trebuie să decizi ce anume vrei să visezi. Dacă nu ştii ce vrei, poţi fi precum arhitectul care circulă năuc printre clădirile altora, fără să fie conştient că el însuşi poate crea cea mai frumoasă clădire. Să nu-ţi uiţi vocaţia de visător, asta-i ideea. Să visezi ţintit, clar, conştient; să visezi ce vrei şi nu ce vezi că visează lumea toată. Ceea ce este fizic este - deja - visat. Ceea ce este fizic este imaginat în trecut. Îndrăzneşte să visezi un lucru nou pentru ca prin visul tău să schimbi lumea ta şi lumea din jur. Visează ceva diferit. Ceva ce inima ta iubeşte. Şi apoi ai răbdare... într-o zi, visul tău se materializează. Devine real. Vine în faţa ta direct şi, chiar dacă te deranjează, chiar dacă... îţi spui că nu te mai interesează, te obligă să-l primeşti. Dar una este să-ţi imaginezi ce nu vrei, ce te deranjează, şi alta-i să vezi întrupate imaginile cele mai dragi fiinţei tale!

Lucrurile frumoase trebuie simţite cu inima

"Lucrurile cele mai bune şi mai frumoase nu pot fi văzute şi nici măcar atinse. Ele trebuie simţite cu inima", a spus Hellen Keller. În afara "simţirii cu inima", frumosul lucrurilor sau al fiinţelor din jurul nostru ar putea rămâne o simplă idee sau o iluzie, bună pentru poeţi şi inocenţi. Lumea văzută din minte ne prezintă adesea durerea, limitele, frământarea, constrângerile şi debusolările vieţii de zi cu zi, din care frumuseţea lipseşte, iar fericirea-i ascunsă în frânturi inconsistente. Mintea ne arată continuu ceea ce nu avem, ceea ce ne lipseşte, ceea ce nu-i bun, ceea ce poate fi judecat, ceea ce-i imperfect şi dureros. În căutarea-i frenetică după suferinţă, mintea pare să spună că-şi refuză în fapt fericirea, în vreme ce pretinde că se află pe drumul către căutarea ei.

Numai inima noastră poate trăi îngăduinţa şi libertatea de a simţi frumosul, şi asta pentru că inima nu gândeşte în perimetrul îngust al realităţii exterioare. Ea se surprinde pe sine... într-o amplă şi fascinantă bucurie a comuniunii subtile dintre om şi Dumnezeu. Pentru ca omul să poată vedea lucrurile frumoase, are nevoie să le simtă cu inima. Şi dacă inima lui este "închisă", îşi pierde puterea de a simţi. Oricât de fastuoase apariţii şi-ar face prin vieţile noastre lucrurile frumoase ale acestei lumi, mintea s-ar putea zgribuli în frică şi ar putea suferi năprasnic în faţa lor. Mintea se raportează la experienţa de acum prin emoţiile înregistrate în subconştient în relaţia cu experienţele din trecut. Dacă experienţa de iubire din trecut a fost trăită ca o durere, atunci durerea emoţiei de atunci apare tulburător în faţa experienţei frumoase de astăzi. De aceea omul nu poate recunoaşte lumea sau experienţa frumoasă cu mintea, exceptând situaţia în care experienţa frumoasă din trecut a fost... chiar frumoasă. În faţa iubirii, mintea se poate trezi asaltată de îndoieli şi zbucium, de gelozie şi candoare teribilistă, de suferinţă şi deziluzie dacă iubirea din trecut a fost deziluzie şi suferinţă.

Dar inima, inima trăieşte pe alte coordonate. Inima nu înregistrează trecutul. Inima nu este interesată nici de viitor. Ea simte Acum, pur şi simplu. Ea simte frumosul şi-ţi spune asta în clipa în care tu însuţi simţi. Inima se bucură chiar în clipa aceasta şi gata. Ea este întotdeauna deschisă pentru trăirea frumosului. Ea îl percepe continuu "acum", dincolo de raţiune, dincolo de judecată, dincolo de experienţa prin care ai perceput lumea. Pentru inimă, lumea-i frumoasă şi viaţa-şi desfăşoară surâsul incandescent în fiecare clipă. Inima-i deschisă pentru a simţi cele mai bune şi mai frumoase lucruri, şi acesta-i norocul nostru. Dacă inima n-ar simţi - fie şi fugar - frumuseţea lucrurilor, ne-am transforma în deşerturi vii, în pietre sau în obiecte mişcătoare. Poate că şi lumea jucăriilor ar fi mai vie decât un om... căruia inima nu-i impune uneori să simtă frumosul, binele şi chiar fericirea.

Fiinţa umană nu poate supravieţui în afara simţirii din inimă. Bebeluşii nemângâiaţi ajung să moară ori stagnează la nivelul creşterii. Fără atingerea răsărită din inimă, spiritul ascuns într-un bebeluş preferă să dispară. Adolescentul, adultul, tânărul, bătrânul, filozoful, savantul, gunoierul, bunul şi răul au - în egală măsură - nevoia vitală de a simţi cu inima. Omul se ofileşte fără să se deschidă pentru propria-i inimă. Frumuseţile toate ale lumii de-ar sta înşiruite pe garduri în faţa unei inimi închise, ar fi în zadar... În faţa unei minţi marcate de experienţa răului, inima se închide, iar fiinţa frumoasă din interior se ascunde percepţiei. Noi avem nevoie să ne deschidem inimile şi pentru asta... putem fi atenţi la frumos. A fi atent la frumos deschide inima. A aprecia lucrul frumos te scoate din minte, tocmai pentru a-ţi reda... puterea naturală de a simţi cu inima...

Plângi, nu-i nimic rău în asta

"Plângi; când pângi, devii una cu plânsul. Nu e nimeni care să-l pri­veas­că, nu e nimeni care să-l vadă; fii atent şi conştient de plâns - eşti pierdut în plâns. Ai devenit lacrimile tale şi ochii înroşiţi şi umflaţi, iar inima ta se află într-o criză. (...) Plân­ge, nu-i nimic rău în asta, dar stai deoparte şi contemplă - nu te identifica. Dacă poţi să stai deoparte, este o experienţă extraordinară. Plângi, lasă-ţi corpul să plângă, lasă-ţi la­cri­mi­le să curgă, nu le suprima, pentru că suprimarea nu ajută nimănui, doar stai de-o parte şi contemplă", spune Osho, unul dintre cei mai mari maeş­tri spirituali ai lumii, în cartea sa "În­tâlniri cu oameni remarcabili"...

Fii autentic, spune maestrul! Fii tu însuţi, fă ce simţi, manifestă ce simţi, lasă totul să curgă aşa cum vine. Dar "nu te identifica", asta-i esenţa. Tu eşti tu, lacrimile tale nu sunt tu. Nu-i tu nici râsul, dar asta nu înseamnă că nu poţi râde şi nici că ai avea ne­voie să stai serios în vreme ce vine la tine râsul. "Contemplă", asta-i ideea. Con­templă râsul sau plânsul, dar nu te identifica niciodată cu ele. Con­tem­plă-ţi poziţia socială, priveşte-o cu atenţie... Dacă eşti muncitor, prefect, vânzător de ziare, gunoier ori sa­vant, tu nu eşti... nimic din toate aces­tea. Nu eşti ceea ce faci, dacă te pri­veşti de la fereastra observatorului sau al fiinţei tale. Nu eşti nici mă­car numele tău, nici lacrimile tale, ni­ci visele, nici iluziile, nici crizele... Toa­te vin şi pleacă, dar tu... rămâi. Toa­te se zbuciumă, or curg cu blân­de­ţe prin existenţa ta, toate-s într-o maiestuoasă trecere prin FIINŢA ca­re acceptă în tine tot ce se întâmplă.

"Nu reprima ceea ce simţi", iată o altă invitaţie la eliberare, înţelep­ciune şi înţelegere de sine. "Nu reprima"; permite, acceptă, spune-le "da" trăirilor tale, oricât de absurde ar fi ele. Educaţia îţi cere cenzură şi ai nevoie de cenzură în relaţia cu lumea. Cenzurează-te dacă ceea ce manifeşti poate face rău cuiva. Permite-ţi să fii au­tentic în tine însuţi şi cu tine, căci asta te poate scoate din lanţuri pe care nu le poţi vedea. În fapt, nici nu vrei să le vezi, căci nu vrei să ştii că nu eşti liber altfel decât... eliberând trăirile reprimate... Râsul sau plânsul ar putea sta acolo, într-un ungher în­tunecos al inconştientului, în aş­tep­tarea "mântuirii". Şi a le mântui în­seamnă a le lăsa să fie cum sunt.

"Nu uita Centrul! Suprave­ghează-ţi comportamentul, acţiunile, identi­fi­­cările şi crează distanţă; încetul cu încetul, distanţa capătă viaţă - martorul şi înfăptuitorul ajung să fie sepa­raţi. Te poţi vedea pe tine însuţi râ­zând, te poţi vedea pe tine însuţi plân­gând, te poţi vedea mâncând, fă­când dra­goste, dar orice s-ar petrece în ju­rul tău, tu rămâi privitorul. Nu te re­pezi să devii una cu ceea ce se pe­tre­ce, indiferent despre ce ar fi vor­ba", spu­ne Osho. Şi o spune pentru că toţi ma­rii maeştri spirituali au văzut în iden­tificare cauza suferinţei umane. Cau­za distrugerii. Cauza flagelului emo­ţional. Cauza... nebuniei, a ororii şi a ignoranţei. Omul liber devine li­ber... de propriile-i trăiri şi nu există cale de eliberare, alta decât... o ac­cep­tare deplină a imaginilor, emo­ţii­lor şi sentimentelor sale. Dacă nu le permiţi să fie, ele te pot distruge... Dacă eşti slab, care-i problema? Ma­ni­festă-te cum eşti, acesta-i curajul. Căci toate cele ce intră în manifestare vor şi pleca într-o zi. Vine ploaia şi pleacă. Vine tinereţea şi pleacă. Vi­ne... soarele şi... pleacă. Vine ora trei şi pleacă în secunda următoare. Şi atunci, de ce să insişti? De ce să te identifici ca plânsul sau cu râsul? Cu funcţia ta sau cu... acareturile tale? Cu du­rerea de cap sau cu... nefericirea? Ele vin şi pleacă... Ele trec şi de aceea este iraţional să afirmi că ar exista ce­va ce "nu mai trece"... Trece... în­tot­dea­una. Dar tu le reţii tocmai pentru că le reprimi. Pentru că te gândeşti in­sistent la ele. Dar acesta-i secretul, poate prea simplu; dacă vine plânsul, plângi!

luni, 4 octombrie 2010

Leac… de la înger!

Într-o vreme a vieţii sale, Sfântul Antonie se simţea tare deprimat. Şi aşa, răpus de lipsă de energie şi de gânduri negre, Sfântul s-a rugat la Dumnezeu pentru ajutor. În scurt timp, în curtea Sfântului s-a arătat un înger. Şi iată că îngerul stătea într-un colţ, deprimat întocmai ca Sfântul şi, la fel ca el, se scufunda în gânduri negre. Numai că, după un timp, îngerul a început să se roage. Şi a stat aşa - în rugăciune - un timp, după care s-a ridicat de la locul său şi-a început să umble prin ogradă şi să adune nuiele pentru coşuri... Apoi îngerul s-a pus pe împletit coşuri cât era ziulica de lungă. De îndată ce era destul de istovit şi transpirat, îngerul se ducea în chilie, se ruga şi apoi adormea copios. Şi aşa, zi de zi, îngerul Domnului îi dăduse Sfântului Antonie leacul pentru deprimare...

Istovirea în rugăciune era leacul pentru minte, iar istovirea în muncă era leacul pentru trup. "Uite, aşa să faci", părea să-i spună îngerul! "Să te rogi, să stai cu gândul la Dumnezeu, să fii atent... la Dumnezeu şi să ţii mintea departe de gândurile ei omeneşti! Să te istoveşti în trup prin muncă, împletind coşuri şi apoi să te odihneşti îndeajuns". Leacul îngerului conţinea trei... "pastile"; munca intensă, odihna îndestulătoare şi rugăciunea, care împiedică mintea să se intoxice. Leacul îngerului ar putea fi un leac bun pentru oricare dintre noi, fie că suntem deprimaţi, supăraţi din pricini omeneşti obişnuite sau răpuşi de grijile vieţii de zi cu zi.

Nimeni nu scapă într-o viaţă de povara minţii sale negative. Cum bine vedem, nici sfinţii n-au scăpat. Poate că ei au fost mai abitir ţinta minţii negative, căci aşa face gândul rău; precum păduchele, trage la capul curat. Cum noi, oamenii obişnuiţi, putem fi uşor ţinta toxicităţii mentale, cum viaţa de zi cu zi, cu ale ei încercări şi lipsuri ori poveri nenumărate ne încearcă la tot pasul. Şi mintea ne-o poate lua uşor peste brazde. Gândurile negre ne dezenergizează, ne nevitalizează, ne iau puterea. Energia noastră vitală se duce de râpă numai şi dacă ne petrecem 10 minute sau un ceas în gânduri nefericite. Nu contează dacă avem dreptate să ne simţim nefericiţi. Nu contează dacă gândurile noastre negre se leagă de poveşti de viaţă din care pare că nu nu avem scăpare. Nu contează dacă avem dreptate să insistăm în gândul nostru dureros sau numai ne imaginăm răul... Energia vitală ne părăseşte oricum..

Şi leacul pe care îngerul i l-a adus Sfântului Antonie este la fel de bun pentru oricare dintre noi. Să-ţi istoveşti trupul prin muncă şi să-ţi ţii mintea conectată la rugăciune. Să te odihneşti apoi îndeajuns. Dar prima dintre toate este... rugăciunea. Căci în ea şi prin ea mintea îşi uită starea de victimă. Prin rugăciune, mintea-şi mută atenţia - dar şi energia - de la debusolare la speranţă. De la suferinţă la încredere. De la caznă la milă. De la rău la... bine. De la frigul sufletesc la căldura diafană a fiinţei. De la întâietatea omului la întâietatea divinului. Acesta-i cel mai mare dar pentru propria minte; s-o deconectezi de preocuparea ei febrilă pentru suferinţă. Să gândeşti cu ea gândurile lui Dumnezeu mai degrabă decât gânduruile lumii. Şi numai rugăciunea singură te întăreşte, prin ea îţi revine puterea, forţa vitală, dorinţa de a trăi. Căci, de îndată ce mintea se trezeşte în gândurile dătătoare de viaţă, prinde şi trupul viaţă. Şi, atunci când trupul şi mintea sunt destul de ocupate cu munca, când trupul şi mintea se istovesc îndeajuns, Viaţa prinde aripi.

Să ne amintim mereu de leacul îngerului şi, în orice stare ne-am afla, să facem aşa cum el i-a arătat Sfântului Antonie. Iar dacă deprimarea ne duce uneori prea jos, atât de jos încât ne pierdem chiar puterea de a ne ruga, atunci să citim rugăciuni. În cele din urmă, prin râvnă şi concentrare, vom putea merge pe cărarea Sfântului, care a fost cărarea vindecării!
Articole publicate pe blogul personal